Dimineaţa la Lisabona

La Lisabona dimineaţa vine târziu, derutant de târziu pentru noi cei din răsărit. E ora nouă, ora noastră şi în odaia hotelului Botanica întunericul începe să se decoloreze. Pe străzi pustietate. Oraş abandonat. Femei bătrâne, diforme, tinere subţiratice apar şi dispar fantomatic, purtând poveri pe cap, intr-un echilibru ireal. Palmierii par si ei mumificaţi. Clorofila parcă nu mai circulă pe traiectele ei. Verdele acela gras din alte anotimpuri a căpătat o pojghiţă de ceară. Frunzele celorlalţi copaci de pe Avenida, din istmul de vegetaţie care împarte artera în două fâşii, sunt parcă bolnave de gălbinare, s-au dogit şi sună ca nişte steaguri de tablă. Şi dintr-o dată schimbare de decor. Brutală. Oraşul, oraşul până atunci abandonat, suportă o veritabilă invazie. Maşinile se năpustesc unele după altele. O urmărire care nu se mai termină. În sistemul vascular al oraşului, sângele e pulsat cu viteză demenţială. Doar casele opulente din zona centrală, placate cu faianţe scumpe, prelungind ecouri de arhitectură maură şi renascentistă, nu s-au contaminat de această frenezie. În rest, toţi, absolut toţi oamenii gonesc; goană caraghioasă ca din peliculele lui Chaplin.

*

Urcăm spre castelul St. Jorge, pe străzi înguste, punţi aruncate peste ape de munte. Imagini total diferite de cele din centru ori din cartierele rezidenţiale, deşi distanţa este infimă. Case înghesuite unele în altele, strivindu-se între ele, cu pereţi jupuiţi, cu ferestre mici, în faţa cărora atârnă montate instalaţii dezarmant de simple pentru uscatul rufelor. Doi scripeţi într-o parte, doi în alta şi sârmele pe care se aşează rufele, trase cu dexteritate de scamator de femeile mai neguroase şi mai puţin guralive decât în Italia. Nu există fereastră fără o asemenea instalaţie. Rufe peste tot. Oraşul e un vapor fabulos care şi-a arborat marele pavoaz. Străzi înguste cu răsuciri năucitoare printre casele în ferestrele cărora descoperi chipuri de bărbaţi care-şi cioplesc barba în custură. Gunoaiele dospesc lângă intrările tenebroase. Un miros de putred stăruie şi pare al locului. Ici colo, mici localuri cât o cabină de vapor, odăi în care se joacă la desperare fotbal mecanic. Restaurante pline mai ales cu tineri care nu şi-au găsit de lucru. Îşi umplu ceasurile cu o ceşcuţă de cafea, un pahar de vin roşu si mai ales cu mult fotbal mecanic.

În sfârşit St. Jorge, castelul care poartă numele unui erou legendar al Portugaliei, apărător al fiinţei sale naţionale. Locul e înalt, inaccesibil aproape. Piatra poarta semne de incineraţie a unor moluşte din alte vârste. Castelul a fost restaurat şi, cu toate că nimic nu a fost clintit, are un aer mai nou, pe care i-1 dau printre altele poate şi lentilele, lentilele aşezate pe ziduri, prevăzute cu instalaţii automatizate, al căror zăvor îl poate descuia doar o monedă de 2,50 escudo. Perspectiva e plină de splendori. Vedem totul ca dintr-un avion care atinge cu pântecul său oraşul. Lisabona e aşezată pe lanţuri de dealuri, dealuri galbene. Casele şindriluiesc ridicăturile de pământ. Se horesc parcă câteva pagode cu acoperişuri fosforescente, coborând spre ocean, ocean poate doar mai opac, mai cenuşiu, mai întins decât marea.

*

Setubal, oraş cu o sută de mii de locuitori. Bulevardul principal e o copie puţin cam ridicolă a Avenidei da Liberdad. O statuie de pe o stradă învecinată aduce şi ea ecouri din Lisabona. Atât doar că e mult mai sărăcăcioasă. Un baston de ghips, pe care e lipit anapoda un cap anormal dezvoltat. Tentaţia copierii s-a încheiat cu rezultate funeste. Oraşul, adevăratul Setubal nu e aici, ci pe uliţele strimte, întortocheate, galerii de carii în mobile bătrâne. Prăvăliile nu au sclipetul acelora din Lisabona. Sunt mai aproape de oameni, de sufletul lor. Pe străzile cartierului comercial rătăcesc femei şi bărbaţi, vânzători la loterie. Este în chemarea lor ceva de scâncet şi ceva de ţipăt de ură. Glasurile se izbesc, turtindu-se de pereţi ca într-un joc de biliard. Tac puţin pentru a prinde puteri. De undeva de pe o altă stradă, se prelinge cântec ruginit de flaşnetă. Serenade în plină zi, serenade pentru o bucată de pâine. Hoinărind, dau de o veche biserică, tipică pentru stilul gotic portughez. O luntre din piatră, fără turlă, cu frânghii din calcar, care tivesc ferestrele sau se încolăcesc în coloane de susţinere. Sunt parâme care o leagă de pământ. Aceste elemente decorative au umanizat spaţiul. Arta a fost infuzată de meşteşugul, de spiritul vestiţilor navigatori portughezi.