Efectul de (i)real

Despre lucrurile aparent mărunte din preajma sa scrie Gabriela Chiran în cea mai recentă carte de poezie, „Efectul de real” (Editura Timpul, 2017): propriul trup, „singur şi trist”, o literă încă nepusă în cuvânt, un semn oarecare, dar, poate, iată „crucial”, şalul de pe umeri, un punct care, însă, poate închide /deschide un drum, un glonţ care „hăituieşte” fluturii, o zi care e unică pentru că rezervă durata scrisului („am multe de făcut pe azi/ de-aceea îndes în sacul pericardic/ viitoarele obiecte stările false abreviez/ închid inacţiuni/ şi sensuri mai puţin comode între paranteze/ scriu mărunt mărunt mărunt/ altfel/ mare lucru nu pricep: viața mi-o dictează/ Dumnezeu ca pe apă/ însă cum mi-o fi scriind-o/ grămăticul - răsfirat şi mare/ să umple unica pagină/ sau tot aşa mărunt/ să încapă...” - „zi unică”), nişte bolovani - scame, fulgi din avioane, o cuşcă fără câine, dar şi un „bişon” care „se gudură tandru”, nările care „îmi parfumează spaima”: pare o poezie de notaţie a stărilor, senzaţiilor, sentimentelor, atingerii lucrurilor şi puţinelor fapte din preajmă, numai că fiinţa interioară pândește mereu clipa când acel lucru/fapt mărunt se poate metamorfoza, trecând proba firescului în doza de ireal, cum se cheamă una din secţiunile cărţii; „nu mai ştiu ce visez noaptea/ nu mai pot să dibuiesc nimic nici frânturi fie ele/ absurde/ cu atât mai puţin să refac un întreg/ e ca şi cum/ cineva/ mi-a pus un drog în băutura de seară/ ca şi cum/ n-aş mai stăpâni o parte importantă a vieţii mele/ ca şi cum acolo în zona aceea/ se iau decizii importante cu privire la mine/ se întâmplă/ lucruri secrete/ de care/ nu trebuie să ştiu eu în primul rând/ dar mai ales/ mă tem să nu ratez semnul crucial/ drumul spre ziua/ ce vine/ din întunericul timpului” (semn crucial). Ca în toată poezia Gabrielei Chiran, în Efectul de real e un dans pe o linie subţire, un „râs cristalin”, cum spune, care ceartă mintea şi sufletul cu trupul, o pândă unde se urmăreşte pentru că totul, preajma şi fiinţa interioară comunică şi se confruntă înlăuntru: fiinţa interioară pândeşte drumul ce ar putea ivi ziua, după întunericul nopţii, când, iată, s-ar putea în-fiinţa clipa dată.

Poezia Gabrielei Chiran se revendică de la un cod cultural care se adună în ceea ce aş numi o civilizaţie a privirii, unde Monet („ard/ casele încă vii cu melci absenţi? - imaginaţie/ era şi timpul/ de real/ să te dezveţe spaima/ pe lângă osul violet/ în ocru bat şi sângele şi mânuită lama/ stai!/ ca să te uiţi/ la caii tăcerii peste obrazul de lemn/ bătuţi (dar numai cu-un ochi 3D)/ ori să pictezi făptura care tocmai se stinse/ precum monet” - studiu) şi Chagall („pe aripi şi coate/ bântuim/ văzuţi/ dintr-un unghi imposibilreal/ în tabloul acesta pe unde îşi mână/ jivinele stranii mimând/ uitătura unui altfel de om/ poetul chagall” - uitătură) se (re)întâlnesc pe o retină provizorie, a ochiului care priveşte şi, deopotrivă, vede partea de (i)real, ce va fi fost să fie şi ceea ce este dincolo, altundeva, departe, în inima realului; departele poeziei Gabrielei Chiran nu e orizontul mării, în înaltul cerului săgetat de zborul cocorilor, toamna, spre alte zări, ale pierderii. Zborul cu aripi frânte al Gabrielei Chiran e în inima realului, în interior, sub sicriul „vag încălzit de un şal”, într-o grotă de sânge şi carne, într-o coborâre în infern: „drumul?/ de aici şi până aici totdeauna.../ şi totuşi ce zvârcolire/ de miriapod/ divizat cu spada indiferenţei de către cineva/ care-l vede/ şi/ această grotă de sânge/ şi carne/ în fundul căreia sufletul se retrage fuge/ de mireasa în negru/ altcuiva hărăzită/ acest zăngănit de săbii de râs şi de plâns/ şi eu/ abia încăpându-mi în piele/ abia încăpând în punctul/ cu pricina” (punctul). Poezia Gabrielei Chiran e departe de paradigma (neo) romantismului; în „Efectul de real”, melancolia „te face urât”, iluziile, visele sunt asemeni unui câine care amuşină un cadavru, iar masca trebuie pusă invers pentru că, iată, fiinţa trebuie să facă exerciţii de acomodare pe foile albe ale singurătăţii; „ea nu vine o singură dată şi definitiv/ atenţie doar/ la acele/ portrete/ pe care ţi le faci (de copil) / pe foile albei singurătăţi: parcă nu-ţi mai seamănă parcă / nu seamănă/ cu nimeni din cei pe care-i cunoşti/ şi dragostea... ea demult a început să se răcească/ întâi cuvintele ei apoi gura spunându-le/ iar când în braţe te strânge frigul cuvintelor/ îngaimi/ cu ochii la un sfânt permisiv/ ca într-un viol aparent acceptat/ facă-se voia ta/ dar oare nu tu/ ai supravieţuit apropierii până la strivire/ a celor patru laturi în zăngănit de dinţi/ şi braţe de sârmă?/ şi de fiecare dată se anunţa descoperirea vreunui antidot la.../ - la ce? n-am auzit... antidot 1a ce?/ nu mai conta fusese doar un exerciţiu/ de acomodare” (acomodare).

Câteva metafore folosite subtil (sabia, spada, cuţitul, amintind de Cuţitul de argint al Denisei Comănescu, peruca, masca, melcul, un car alegoric de unde vine „un zvon de dragoste şi de lume"), o cromatică discretă, în care predomină galbenul (pe)trecerii vieţii în moarte într-un recviem din partea a doua a cărţii (ne-recunoaşterea, inima, ochi albaştri etc.) şi un topos, Aroneanu, loc al neliniştii, al somniei, al surpărilor şi tuturor speranţelor, trimit poezia Gabrielei Chiran într-un strigăt al ieşirii dintr-o lume de carton, dintr-o cuvertură cu peşti vii; „aici/ o cuvertură cu peşti vii/ micul ocean vernilalbastru de vise - ale mele zguduit/ şi legănat de insomnii/ îngăduite azi pe canapele/ bejul cu margarete negre/ mi-au smuls privirea jindul osteneala/ păreau mai sigure/ ca mine mai la ele-acasă/ dar cercuri prin pori de lână s-au deschis/ vernilul s-a despărţit/ de vise de-albastru şi de carne/ peştii au ieşit şi plasa a prins/ să se destrame - a nopţilor albe/ toate sunt una/ ca atunci pe tarabe/ şi-n ieslele cotidianului / cu ce s-au mai însorit sau cu cine/ unde s-au dus dacă s-au dus undeva/ rămâne secret/ că/ nici eu nu mai sunt eu/ roade din mine/ şobolanul locului/ comun/ ca şi când ar dura pe un harnic schelet/ un gol” (separare); sau astfel: „am târât-o/ în timp ce ţipa şi urla pe coridoare adânci/ recunosc/ tot mai înăuntru am împins-o trăgând repede uşa/ răsucind cheia în broască/ și ce-am mai râs întorcându-mă/ cum am cântat cum am dansat chiar/ pe ritmuri nebune/ de se cruceau/ aceia care/ o ştiau în pat cu mine/ tata încă dormea în capelă/ fratele meu era pe moarte/ însuşi mirele meu îşi lustruia proteza/ o mai pilea pe ici pe colo/ iar/ eu tocmai descopeream că mi se scurtaseră singure/ pletele/ în somn/ nici habar nu aveam/ că trecusem/ printr-o tentativă impersonală/ de decapitare/ cu sabia râsului/ propria sabie propriul meu râs/ recunosc” (sabia râsului).

Acestea sunt cele mai frumoase şi adânc semnificative poeme din cartea cu totul remarcabilă a Gabrielei Chiran.