Hărmălaia din stradă şi liniştea din clopotele Mitropoliei (I)

O frumoasă şi instructivă proză de idei scrie Constantin Simirad în cea mai recentă carte a sa, „Acta est fabula” (Editura Junimea, 2017). Deşi par a-l părăsi pe prozatorul din romanele şi povestirile tipărite până acum pentru a asuma (o)poziţia şi instrumentele analistului (i)realităţii noastre imediate („Acta est fabula este o carte care îşi propune să fie ultima pe care o scriu şi urmăreşte o accentuare a unor aspecte criticabile şi mai ales, imputabile poporului român”, scrie autorul într-o spirituală Prefaţă), textele din Acta est fabula se revendică din modalitatea prozei „de ficţiune”, mizând pe mai departe pe arta povestirii şi a portretului, dar, mai ales, pe proiecţia autobiografică atât de evidentă în romane, cât şi în, bineînţeles, „audienţele” de altădată ale Primarului de Iaşi şi, mai apoi, ale Preşedintelui Consiliului Judeţean; de altfel, autorul invocă mereu „experienţa mea de viaţă” şi, iată, „marea experienţă căpătată în urma zecilor de mii de audienţe pe care le-am acordat în timp”. Într-un anume fel, Acta est fabula este o carte amară, configurând surparea unor speranţe pe care toţi le vom fi avut în anii '90 şi, mai cu seamă, cruntele dezamăgiri, când analistul constată faptul că noi, românii, „suntem «aşa»”, într-un portret-robot ale cărui trăsături sunt, din păcate, „beteşugurile, educaţia precară, lipsa solidarităţii, lipsa de patriotism, abandonul moralei creştine, individualismul feroce”, la care adaugă preeminenţa Răului „în structura românului”. Soluţia? Reîntoarcerea la Credinţă, spune Constantin Simirad.

Înainte de a face inventarul, fatal incomplet, al defectelor şi de a radiografia Răul pentru a-l exorciza, autorul prozei de idei din „Acta est fabula” fixează spaţiul său de identificare, refugiul din hărmălaia unei lumi isterice, afirmând temeinicia şi valoarea soluţiei amintite: „În duminica Floriilor m-am trezit într-o dispoziţie de excepţie. Eram împăcat cu toată lumea şi noţiunea de duşman mi se părea o invenţie ireală, creată de sufletul omenesc cu scopul ca omul să nu poată zbura ca pasărea cerului. Clopotele de la Mitropolie mă transpuneau parcă într-o fiinţă cu doar două dimensiuni. Cea de a treia dimensiune, care avea în componenţă şi răutatea omenească, dispăruse şi eu devenisem uşor, atât de uşor că pluteam într-o pace nefirească dar benefică, împăcat cu lumea asta a noastră aşa cum este”. Clopotele Mitropoliei din „Drumuri spre Dumnezeu” şi rugăciunea arhiereilor, pe care autorul o citează din memorie („Doamne, Doamne, priveşte la lumea aceasta pe care ai zidit-o cu dreapta Ta şi desăvârşeşte-o pe dânsa”) în „Desăvârşeşte, Doamne, lumea aceasta” reprezintă alternativa, singura, pentru a birui duşmanul şi a stinge „războiul cel dintre noi”, cum, iarăşi, se spune în Biserică la Sfânta Liturghie. Modul de abordare al unei problematici vaste şi, pe alocuri, foarte sensibile este, deopotrivă, cel al analistului care studiază fenomene şi oameni, dar şi al prozatorului care caută pildele în existenţa unor personaje şi în profilul unor tipologii; astfel, prin Dorin din Clopotul, profesorul Dinescu din Meditaţiile profesorului Dinescu, Ionel Rotundu din Nu l-am înţeles, profesorul Deleanu din Blestemul, Ion Paraschiv din Doamne, ce ai făcut din noi, Vasile Turcu şi „latura animalică din om” din Un misionar fortuit, Neculai Ciubăr şi domnul Grăngurescu, ciocoii noi din Haraciul impus de Istanbul (Bucureşti) şi Vizita domnului Grăngurescu, Constantin Simirad scrie despre plăcerile, bucuriile şi năcăfalele bătrâneţii, explorează „piaţa proştilor”, cu o ofertă foarte bogată, raportul majoritate/minoritate, prostituţia intelectuală, problema homosexualilor, conflictul dintre generaţii, fariseismul şi derapajele sufletului, ura, vânzarea de ţară şi de frate „pe şpăgi derizorii”, disoluţia autorităţii statului, morbul contestării etc. Analistul realităţilor româneşti de azi nu face doar un inventar al păcatelor şi defectelor omului de aici şi acum, ci extrage mereu pilde, caută soluţii în caracterizări lucide, foarte exacte: „Ca niciodată, generaţia tânără şi revoluţionară se bazează pe un număr extrem de mic de competenţe, de valori şi pe o mare majoritate de protestatari necalificaţi”; „Nicăieri nu găseşti un cult al urii ca în România”; „Minţi strălucite renunţă la statutul lor, la principii şi acceptă vătafii, chiar mai inculţi decât cei de pe vremea lui Ceauşescu şi în plus faţă de foştii comunişti. Valorile noastre intelectuale sunt văzute în prostime râzând ca tâmpiţii (la glumele cazone ale politicienilor, mult prea săraci cu duhul), aplaudând frenetic (la adunările politrucilor) şi nici nu se mai şterg pe la gură după ce mănâncă şi înghit tot felul de chestii oribile şi nedigerabile”; „Înainte de lovitura finală dată unui stat de către proprii săi cetăţeni, de altfel inconştienţi de consecinţe, se instaurează o stare generală de contestare. Starea generală de contestare este premergătoare loviturii finale pe care o poate primi autoritatea statului. Chiar schimbarea clasei politice de la conducerea statului nu mai reprezintă o soluţie pentru o reimpunere a ordinii şi a legii. Disoluţia puterii statale nu are ca leac schimbarea celor care, vremelnic, conduc. Boala este cronicizată şi neîncrederea în stat persistă decenii la rând”; şi, mai ales, aceste disocieri pertinente privind educaţia, mai degrabă, lipsa ei şi conflictul dintre generaţii, care agită, şi azi, străzile din marile oraşe de la noi: „Este greu pentru generaţia veche să accepte viziuni, aproape deloc verificate, despre pionierate care exclud experienţa îndelungată de viaţă şi care în plus contrazic istorii milenare. Efervescenţa, uneori cu iz de răscoală, cu care noua generaţie caută reforme în şablonul trăit de părinţi duce inevitabil la conflicte greu de suportat şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Prin libertatea individului, clamată la tot pasul în zilele noastre, unii înţeleg un soi de nihilism extrem de păgubos. Dacă vechea generaţie ar fi avut grijă ca fiecare tânăr să aibă o bună instruire, măcar în ştiinţele exacte, poate că nu riscam să formăm o generaţie majoritar interesată, cu predilecţie, în probleme facile, accesibile şi minţilor mediocre sau chiar submediocre. Statisticile arată că tinerii cu preocupări în domenii accesibile cu mare efort intelectual sunt puţin preocupaţi, sau chiar deloc, de contestaţiile, cu pretenţii de a fi revoluţionare, ale cutumelor sedimentate de secole şi chiar de milenii. A te remarca în uriaşa mulţime a omenirii nu este facil şi nici dorit de imensa majoritate a oamenilor. Totuşi unii indivizi sunt preocupaţi excesiv să se remarce prin orice mijloace în această uriaşă masă. Metoda cea mai la îndemână tuturor celor dotaţi cu multă minte sau nedotaţi deloc este contestarea vecinilor precepte acceptate de secole şi milenii. Aceste poziţii şochează şi-ţi asigură notorietate, ca nebun sau ca geniu”.

Va urma...