Hărmălaia din stradă şi liniştea din clopotele Mitropoliei (II)

Două dintre capitolele cărţii, Neamul nostru românesc şi Onoare şi patriotism, focalizează un subiect foarte delicat la noi; într-o perioadă tristă, „dominată de impostură şi diletantism”, cum spune în Toma Necredinciosul, Constantin Simirad acuză lipsa patriotismului - un sentiment nobil, compromis de o retorică găunoasă în vechiul regim şi confiscat de partide cu tot felul de derive identitare, de la tracomanie la neo-păşunisme, după 1990 -, profunda şi păguboasa dezbinare a românilor care par să fi pierdut mândria apartenenţei la propriul neam. Patriotismul e prima „victimă” a malaxorului în care se macină societatea românească de aproape şaptezeci de ani: „În ţara noastră, disputele din perioada comunistă erau aproape inexistente. Nu că n-ar fi existat înfruntări de idei, ci datorită faptului că acestea se rezolvau adesea, vorbind la figurat, cu un par în cap. În cazuri mai de fineţe, puşcăriile tranşau sever cine este posesorul adevărului. Omul socialist era omul docil, duplicitar. Pe gura lui nu ieşea ce gândea, ci ieşea ce trebuia. Majoritatea disputelor nu era în apărarea unei idei, ci, mai degrabă, pe apărarea unui drept real sau ipotetic. Disputele între intelectuali aveau la bază documentele tovarăşului şi, în general, cel îndrăzneţ cădea spectaculos, era retrogradat. După '89, a venit libertatea deplină şi, mai ales, s-a deschis larg accesul la mass media. Din acest moment, toţi analfabeţii, grobienii, rinocerii şi chiar porcii au devenit polemişti, savurând momentele când se confruntau cu oameni mai elevaţi. De multe ori asistăm la dispute incredibille, porceşti”. Faţă cu această realitate care identifică o boală cronicizată, analistul vorbeşte despre solidaritatea românimii, cu vorba lui Grigore Vieru, punctând momentele astrale ale acesteia: „Din păcate, românii au avut puţine ocazii să-şi manifeste solidaritatea între ei.

Dacă ne referim la istoria mai recentă, vom constata câteva momente «cruciale» pentru formarea noastră ca neam. Unirea Principatelor în 1859, Războiul de Independenţă din 1877, Marea Unire din 1918 au constituit motivaţii extrem de puternice pentru solidaritatea românimii. Important şi demn de remarcat este abilitatea înaintaşilor noştri de a contribui la dezvoltarea în avalanşă a elanului mobilizator pentru afirmarea naţiunii. Trebuie să mai adaug momentul revenirii Basarabiei la patria mumă. Un moment euforic care după numai câteva decenii a sfârşit extrem de trist. Zecile de mii de soldaţi români căzuţi în timpul readucerii Basarabiei la patria mumă, cu tristul episod al reocupării regiunii Odesa, erau convinşi că «mor pentru Patrie». Indiferent de ce a urmat, noi ar trebui să nu-i uităm şi să le fim recunoscători în veci acestor eroi... Un moment extraordinar care ar fi putut solidariza românimea a fost decembrie '89. Stimularea solidarităţii ar fi dus în doi-trei ani la un salt calitativ incredibil al României. Generaţia noastră, însă, a fost parşiv manipulată de grupuri cu scopuri absconse, puţin interesate de cuvântul Patrie, aşa încât dezbinarea românilor a devenit o horă demenţială”.
În majoritatea textelor din Acta est fabula, analistul nu biruie, totuşi, prozatorul: umorul şi fina autoironie, harul povestirii şi arta portretului, asumând, adesea, tuşele caricaturii şi tonalitatea pamfletului („Nu numai că Dumnezeu nu ne-a creat mintea după modelul Său, dar pe Robert Mugescu nu l-a creat nici după chipul şi asemănarea Sa. Am o ciudă pe măgarul ăsta ... Acest Robert cere efort şi fantezie din partea celui care îl priveşte ca să-i pună eticheta de om. Individul ăsta, mă rog, să-l numim aşa, n-are frunte. Adică părul izbucneşte de la sprâncene şi de la baza nasului. Am spus nas? Un fel de nas, adică două găuri imense, ventilate de două nări plate şi mişcătoare, ca la gorile. Găurile de la nări şi nările sunt perpendiculare pe faţă, aşa încât poţi privi vreun metru în interiorul capului. Părul feţei creşte peste tot, începând de sub ochi. Urechile nu se văd deloc! Sunt pierdute în claia de păr, sau... poate că nici n-are urechi. Mâinile sunt exagerat de lungi şi picioarele scurte, în formă de arcuri de cerc.

 

Puteți citi și: Hărmălaia din stradă şi liniştea din clopotele Mitropoliei (I)

 

Restul nu se vede, cu excepţia dinţilor albi, strălucitori, care apar, uneori din hăţişurile păroase. Am dreptate? Este Robert clădit după chipul şi... asemănarea...? Ptiu! Nu-i aşa că este hidos să gândim creştineşte? Dar mintea lui Robert?! Cu mintea este altceva. Mintea îi merge, dar numai la prostii şi a ajuns boul ăsta printre cei 300 de bogătani ai României. Ieşea în lume mândru de limuzină şi de blonda superbă, cu picioare lungi şi păr până la brâu. Când se enerva, buşea maşina în copaci! Când era gelos, o strângea pe Lena, că aşa o chema, de gât până când credea el că este destul. Abia când aceasta îşi revenea începea să o bată. Niciodată înainte! Om aşezat, cu tabieturile lui”) şi, au în ultimul rând, definiţiile memorabile („agheasma n-are densitate de sfinţenie, ci doar densitate de credinţă”; „Politica la români este ca un fel de gripă porcină. Dar porcină rău de tot” etc.) fac din această carte nu doar un document, al unui om de atitudine, o fişă medicală a epocii şi condiţiei umane, ci şi o fermecătoare culegere de povestiri şi evocări.