La moartea unui „Joyce român”

George Bălăiţă publica romanul „Lumea în două zile”, care l-a situat ca prozator de prim plan, în 1975, după ce debutase editorial în 1964 cu volumul de povestiri „Călătoria”, prefaţat de Eugen Barbu. Atunci, Nicolae Manolescu scria în cronica sa din „România literară”: „George Bălăiţă publică un extraordinar roman, substanţial, modern, ironic şi totodată plin de poezie, de un realism minuţios, abundent, întors însă în marea viziune fantastică”, un roman ce „are o forţă şi o noutate cum n-am mai întâlnit demult”. Întrebat de criticul C.Stănescu, într-un interviu din 1993, dacă rămâne ceva din primele povestiri pe care le-a publicat, atât în reviste cât şi în volumul amintit, prozatorul răspundea oarecum evaziv: „Rămâne ideea că un tânăr talentat şi sărac nu s-a temut să ia taurul de coarne”.

Ca şi, de pildă, Augustin Buzura, Bălăiţă are un parcurs i-aş spune oarecum americănesc. Un destin americănesc în Balcania. Este desenator tehnic, profesor suplinitor, muncitor necalificat, antrenor de gimnastică, student la Filologie, cursuri „fără frecvenţă”, instructor metodist la Casa Regională a Creaţiei populare Bacău, redactor la revista „Ateneu”, odată cu apariţia noii serii, postbelice, a acesteia, în 1964, apoi redactor şef, secretar al Uniunii Scriitorilor, bursier prin International Writing Program, la Jowa University (SUA), director al Editurii „Cartea Românească”, unde îi succede lui Marin Preda, funcţie din care se recuză în 1990, membru supleant al Comitetului Central al PCR, redactor şef al revistei „Arc, Litere, Arte”, magazin literar trimestrial, cu un supliment intitulat „Creanga de aur”, publicaţie editată de Fundaţia Culturală Română, creată şi condusă de Augustin Buzura.

L-am cunoscut în urmă cu multe decenii, ne-am întâlnit apoi cu diverse ocazii, i-am luat mai multe interviuri, m-am bucurat de-a lungul anilor de colaborarea sa la emisiunile literare radiofonice pe care le-am realizat. Conştient de marele său talent, Bălăiţă a ştiut să şi-l valorifice, să şi-l – horribile dictu! – gestioneze, negrăbindu-se şi nefăcând nici un fel de compromis major. Ca intelectual, s-a construit pe sine cu tenacitate şi inteligenţă. Intuiţia de artist, capacitatea de observaţie sunt dublate de lecturi fundamentale din mai multe domenii şi de o viziune largă şi modernă asupra fenomenului literar românesc şi universal. Mai simplu spus, George Bălăiţă era şi un intelectual rasat. În plan social, a evoluat cu discreţie, dar eficient. Dacă n-ar fi fost scriitor ori dacă nu şi-ar fi urmat adevărata vocaţie, dintr-un motiv sau altul, George Bălăiţă ar fi putut fi un strălucit diplomat. Dar, precum în anecdota cu posibilitatea de a construi socialismul în Elveţia, ar fi fost păcat. Alţi scriitori sau filosofi de tranziţie n-au rezistat unor asemenea tentaţii. Au ales „clipa cea repede” în detrimentul presupusei opere ori şi-au găsit preocupări şi idoli de conjunctură pe care i-au slujit şi îi slujesc pentru a putea parveni şi prospera.
Despre opera lui George Bălăiţă au scris Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Ion Negoiţescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu, Alex.Ştefănescu, Valeriu Cristea, Dan Culcer, Mircea Tomuş, Ion Vlad, Cornel Regman, critici care s-au ilustrat de-a lungul deceniilor ca analişti de forţă şi de autoritate ai prozei. Referitor la romanul „Lumea în două zile”, Ovid S. Crohmălniceanu releva „certa originalitate artistică”, Ion Negoiţescu îl considera „un eveniment” în ceea ce priveşte „virtuozitatea scriiturii”, Mircea Iorgulescu remarca „omogenitatea stilistică” într-o perfectă corespondenţă cu „omogenitatea problematică”. Scriind despre „Ucenicul neascultător”, Lucian Raicu observa că Bălăiţă „dă senzaţia că poate răspunde întrebărilor mici înainte de a le aborda pe cele mari, că poate aspira în sus pentru că stăpâneşte bine, cu familiaritate şi instinct realist, teritoriile de jos, concretul, senzaţia fremătătoare de viaţă”. Ion Simuţ detectează „similitudinile şi interferenţele între „Lumea în două zile” şi „Ucenicul neascultător”. iar Cornel Ungureanu, preocupat mai ales de personajele din „Lumea în două zile”, descoperă semnificaţii profunde privind numele acestora: „Numind personajele, George Bălăiţă numeşte rolul şi locul lor în spaţiul românesc. Personajele se nasc mai întâi din numele lor, nume ce păstrează o istorie, nu alta decât a scrisului. În subtextul numirii trebuie să descoperim o mitologie romanescă... Înainte de a exista ca personaje ale Lumii în două zile, personajele lui George Bălăiţă există ca purtători ai unei semnificaţii date la lumină de o întreagă istorie culturală. De miturile lor”. În fine, poate cea mai definitorie şi mai memorabilă propoziţie rostită despre acest mare prozator este cea a Zoei Dumitrescu-Buşulenga care l-a caracterizat ca fiind „un adevărat Joyse român”.

George Bălăiţă, ca şi Nicolae Breban, ca şi Dumitru Radu Popescu, avea ceea ce aş numi cultul modelelor, în sensul raportării la ele cu luciditate, întotdeauna respectuos, dar niciodată epigonic, altfel spus ca un adevărat... ucenic neascultător. El avea cel puţin trei repere stabile: Eminescu, Bacovia, Călinescu. Într-un amplu interviu pe care i-l luam în toamna anului 1976 în casa sa de la Bacău, venind vorba de lirica românească şi de Bacovia, făcea o observaţie demnă de un profund cunoscător al fenomenului poetic: „Iată o strofă, o primă parte dintr-o strofă din Bacovia: «În târgu-nvăluit în sărăcie/ Am întâlnit un popă, un soldat» – două versuri ce ar fi putut fi scrise de oricare poet minor; Tradem, să zicem. Și, iată, dintr-o dată în următoarele două versuri, o trecere, o riricare la mari înălţimi: «De-acum pe cărţi voi adormo uitat / Pierdut într-o provincie pustie» – versuri care definesc condiţia poetului. Nu imagistică aflăm în aceste versuri din Bacovia, ci cuvântul pur ce trimite la primele experienţe ale poeziei, la vechii poeţi greci care trebuie mereu recitiţi”. Într-o admirabilă carte a sa: „Nopţile unui provincial” citim această notă polemică: „Auzim câteodată urletul de suficienţă al cutăruia: poezia lui Călinescu e penibilă şi mai cânta, cică, şi la vioară, ba şi dansa, mai mare ruşinea... Aşadar, guzganul dă note de bună purtare, de talent şi, de ce nu, de geniu, nu-l «iartă» pe magistru, i se pare că poate a-l micşora oricât, nu-l lasă adică să se joace deloc! Guzganul licenţiat nu-i dă voie!...”

Din păcate, numărul guzganilor, nici măcar licenţiaţi, şi al „suficienţilor” urlători este astăzi, enorm faţă de cel din anii ʼ70 sauʼ80 ai secolului trecut, când George Bălăiţă identifica, cu ochiul şi condeiul său de prozator pur-sânge, scârbavnica specie!