Lumea de ieri şi de azi în dialoguri epistolare (II)

Observam în comentariul din urmă cu două săptămâni că Ion Brad şi Ilie Rad sunt nu o dată în dezacord; nu au aceleaşi puncte de vedere şi opinii privind diverse evenimente, autori, cărţi, ceea ce face ca scrisorile lor să fie cu atât mai incitante. Remarcabil e că polemizează elegant, argumentat, formulând critici întemeiate pe fapte şi aducând mărturii relevante. Ilie Rad face la un moment dat o constatare pe cât de pertinentă, pe atât de tristă: „... după decembrie 1989 noi ne-am luat nu numai porţia de libertate, ci şi libertatea de a urî”. Adevărat. Doar că şi el, ca atâţia alţii dintre noi, uită câteodată cine a cultivat sămânţa urii, a dezbinării, şi în ce scop. Altminteri, observaţiile sale sunt de luat în seamă, chiar şi atunci când perspectiva este vădit subiectivă. Cu unele excepţii. Într-una din epistole, Ilie Rad se referă la Horia-Roman Patapievici care tocmai participase la o întâlnire ce avusese loc în mediul universitar din Cluj-Napoca unde ţinuse „o conferinţă briliantă”. Cunoscând părerea celui căruia i se adresează despre autorul „Politicelor”, el încearcă s-o amelioreze, riscând însă o comparaţie, cel puţin nepotrivită, a lui Patapievici cu Cioran. Pe scurt, crede Ilie Rad, n-ar trebui să fim atât de intratabili cu alegaţiile lui Patapievici despre români şi cultura noastră, mai ales cele din controversata carte, considerată de mulţi chiar scandaloasă, de vreme ce, vezi Doamne, negativistul Emil Cioran a fost mult mai sever cu românii, cultura şi destinul lor. Şi, într-adevăr, aşa cum constată şi Eugen Simion în cartea sa, Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor: „Niciodată în cultura română nu s-a spus ceva mai rău despre răul românesc”, precum a făcut-o autorul „Schimbării la faţă”. Trec peste faptul că Emil Cioran a rostit totuşi propoziţii memorabile privind frumuseţea, bogăţia şi forţa de expresie a limbii române sau despre Eminescu, pe care, pe măsură ce înainta în vârstă, îl recitea şi în care se regăsea. Dar, oricum ar fi, nu se compară! Pentru că nu e aproape nimic de comparat, decât, eventual, într-o cheie ironică.

În volumul „Dialoguri epistolare săptămânale” se perindă multă lume bună de ieri şi de azi. Alături de cei amintiţi în prima parte a acestor însemnări sunt evocaţi şi alţi mari scriitori precum Marin Preda sau Ion Agârbiceanu, oameni de cultură de prim rang ca Dan Hăulică, Andrei Pleşu, Ecaterina Oproiu, reputatul medic Gheorghe Dinescu, regretatul critic Petru Poantă cu a sa mărturie extrem de importantă nu doar în ceea ce priveşte istoria literară despre apariţia revistei „Echinox”, iar dintre străini: Soljeniţîn sau Gabriel Garcia Márquez, prin ale căror opere au fost dezvăluite „secretele fiinţei umane, confruntată cu dramele istoriei, riscând abisuri, dar şi căţărări până la stele, între real şi absurd, între proză dură şi poezie inefabilă”, cum le caracterizează Ion Brad. Dar şi Bill Clinton în ipostaza de cititor de literatură, cu o confesiune care, mărturisesc m-a surprins, despre Márquez: „De când am citit Un veac de singurătate, acum mai bine de 40 de ani, am fost de fiecare dată (la contactul cu literatura şi cu creatorul ei – nota mea) uluit de darurile sale unice de imaginaţie. Am fost onorat să fiu prietenul lui şi să-i cunosc inima minunată şi mintea genială”. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi dat să citească celebrul roman succesorului său Bush jr.? Probabil, cum ar fi spus Dorin Tudoran, ar fi făcut pluta pe parchet sau, mai ştii, într-un bazin cu petrol!. Cât priveşte acest mesaj al genialului columbian adresat, în 1999, Pen Clubului şi reprodus de Ion Brad, i-ar fi lăsat cu siguranţă reci şi pe unul, şi pe celălalt: „Mai grave decât cataclismele şi războaiele nenumărate, care au hăituit specia umană dintotdeauna, este acum certitudinea că marile puteri economice, politice şi militare din aceste vremuri vitrege par a se fi pus de acord spre a ne târî, pentru interesele lor meschine şi cu arme letale, într-o lume de inechităţi de neînvins. Împotriva lor, care sunt stăpânii a toate, nu mai rămân alte forţe decât cele ale raţiunii, şi alte arme decât cele ale inteligenţei şi cuvântului – care din fericire sunt ale noastre -, pentru a-i determina la acel ultim moment de reflecţie, de care este nevoie, pentru a salva omenirea”.

    

Ilie Rad și Ion Brad

Ilie Rad relatează la un moment dat despre trei evenimente importante petrecute la Cluj-Napoca. Unul dintre ele ar trebui, de fapt ar fi trebuit începând cu momentul producerii lui, să-i neliniştească pe toţi cei ce mai cred în adevăr, în primul rând în adevărul istoric, şi măcar într-o brumă de conştiinţă morală, civică, umană. Este vorba despre dezvelirea Monumentului Deportaţilor Evrei în parcul Caragiale din capitala Transilvaniei (operă a doi artişti unguri şi a unui arhitect român) în prezenţa unor oaspeţi din străinătate, a unor lideri ai organizaţiilor şi comunităţilor evreieşti şi a reprezentanţilor autorităţilor centrale şi locale româneşti, între care vicepremierul şi ministrul Culturii de la acea dată Kelemen Hunor. Tot atunci a fost amplasată şi o placă memorială pe clădirea Gării din Cluj-Napoca.

Lui Ilie Rad nu putea să nu-i atragă atenţia faptul că lipseşte din textul comemorativ cuvântul maghiar şi nu există nici o menţiune privind implicarea autorităţilor horthiste în crimile săvârşite în Ardealul de Nord. Nici pe monumentul din Piaţa Caragiale şi nici pe placa de pe clădirea Gării nu se menţionează adevărul istoric. Pe monument stă scris: „În memoria celor peste 18.000 de victime ale urii rasiale, bărbaţi, femei şi copii evrei din Cluj şi din împrejurimi, deportaţi la Auschwitz în mai-iunie 1944”. Dar, întreabă Ilie Rad şi odată cu el noi: ura rasială a cui, deportaţi de către cine?! Prezent la ceremonie, Eliezer Palmor, diplomat, fost ambasador în mai multe capitale, cu ascendenţi pe linie maternă în Transilvania, la Huedin, familie ai cărei membri au fost deportaţi în lagăre, este intervievat de Ilie Rad. Acesta îşi pune aceleaşi întrebări: „Ura rasială a cui? Ura rasială este o noţiune abstractă, când nu se aplică, iar când se aplică, o aplică oamenii. Iar oamenii aceştia au identitate şi au naţionalitate. În cazul de faţă, e vorba de autorităţile maghiare, din anul 1944 – să fim sinceri, nu numai autorităţile şi nu numai jandarmii maghiari, care i-au mânat pe evrei ca pe o turmă şi i-au înghesuit în vagoane de marfă, ci şi o bună parte din populaţia civilă a asistat cu indiferenţă, ba uneori chiar cu entuziasm, la cele întâmplate.... Faptele au fost făcute de fiinţe umane, reale, existente, care poartă răspunderea pentru cele ce s-au întâmplat”.

Volumul „Dialoguri epistolare săptămânale” este o carte vie, ancorată în actualitatea imediată, dar şi cu multe pagini memorialistice înfiorate de melancolia lui fugit irreparabile tempus. Prin epistolarul lor, Ilie Rad şi Ion Brad ameliorează, aşa cum şi-au propus, agonia literaturii de acest gen!