Plagiatul la români

 Când cu mai mulţi ani în urmă, Alexandru Dobrescu mi-a spus că lucrează la o „Istorie a plagiatului la români”, proiectul său mi s-a părut pe cât de insolit şi spectaculos, pe atât de temerar şi dificil de dus la capăt. M-am îndoit puţin de utilitatea unei asemenea înteprinderi şi m-am întrebat dacă merită efortul. Se mai năştea o întrebare: bine, bine, cercetezi fenomenul, dar cum, unde şi după ce criterii? El însuşi scria în volumul „Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români”, apărut în 2007: „Ciudăţenia acestei terra incognita (a fenomenului numit plagiat – nota mea) vine tocmai din faptul că începe niciunde şi sfârşeşte nicăieri. Nu ştii nici încotro să cauţi, nici cum, nici cât. Astfel că ceea ce obişnuim a numi istoria publică a plagiatului este mai degrabă istoria unor descoperiri accidentale decât rodul cercetărilor metodice”. Dificultăţile sunt cu atât mai mari cu cât, constată el: „toate cazurile celebre de plagiat din cultura europeană, inclusiv acelea evocate pe întinderea prezentei cărţi, s-au lăsat mai degrabă descoperite decât au fost nevoite să se dea prinse; şi că principalii «vinovaţi» de aducerea lor la lumina zilei au fost, în ultimă analiză, nimeni alţii decât autorii lor; care s-au distins printr-o remarcabilă lipsă de profesionalism. Plagiatorii dovediţi cu acte s-au recrutat fără excepţie dintre novicii breslei, în vreme ce asupra adevăraţilor corsari ai minţii nu a planat nici măcar umbra vreunei suspiciuni. Fiindcă plagiator în sensul propriu al cuvântului nu e cel care se înstăpâneşte pur şi simplu peste bunurile intelectuale ale aproapelui, cât acela care o face fără a fi prins. Prinşii îngroaşă rândurile ageamiilor, ale fraierilor, ale novicilor, ale amatorilor, ale veleitarilor, nepricepuţi a şterge complet urmele ce-i pot da de gol”. Şi, atunci, un cititor cârcotaş sau unul care nu ar înţelege ironia fină a acestor observaţii l-ar putea întreba pe autor: Istoria sa nu este, şi ea, una a faptelor comise de nişte naivi, de nişte ageamii care şi-au luat deja răsplata prin însăşi denunţarea publică, mai devreme sau mai târziu, a infracţiunii lor?! Numai că lucrarea lui Alexandru Dobrescu nu e operă de detectiv, nici – aşa cum ne previne el – „o vânătoare de vrăjitoare”, ci o naraţiune, ale cărei personaje sunt autori mai mult sau mai puţin celebri din diverse domenii, iar isprăvile lor sunt chiar textele puse pe două coloane. De ce nu l-am asimila pe plagiator, din punct de vedere epic, cu seducătorul fraudulos sau cu impostorul din cutare roman? O istorie sau o biografie sunt îndeobşte repovestiri ale unor evenimente şi fapte reale, ba, nu puţine, chiar ştiute, şi nu ficţiune. Istoricul narator doar ordonează şi potenţează povestea şi, nu o dată, reîntemeiază un mit. În cazul de faţă mitul plagiatului. Căci există, fără îndoială, un mit al plagiatului. De o vechime care o concurează pe cea a prostituţiei.

Alexandru Dobrescu face cunoscută „definiţia ce a stat la baza inventarului de plagiate” pe care îl întreprinde. Şi anume: „însuşirea nemărturisită şi ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propoziţiei simple până la acela al cărţii întregi”. Este o precizare responsabilă într-o epocă în care, la noi îndeosebi, se „descoperă” plagiate de către diverşi scribi, jurnalişti de tabloide, cărora, dacă le dai un extemporal, îi poţi lăsa şi fără certificatul de absolvire a şcolii generale. Ei nu au cum să înţeleagă ce este acela un plagiat, o compilaţie sau o reproducere într-un limbaj propriu a unor „idei primite” etc. Nu pot distinge între ele, fiindcă nici nu ştiu ce sunt cu adevărat. Altminteri, in România postdecembristă starea de lucruri este, în esenţă, similară cu cea descrisă de Eminescu în „Studii asupra situaţiei”, publicate în cinci numere la rând din luna februarie, 1880, ale ziarului „Timpul”: „N-are cineva într-adevăr decât să deschidă o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu-şi întrebuinţează mintea lor la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic”. Cum se vede, cu Eminescu ne aflăm mereu în plină actualitate.

În masivul volum „La oglindă. Istoria plagiatelor româneşti până la 1900”, apărut recent la Editura Eikon, criticul lărgeşte aria din cele două volume anterioare şi îi grupează pe plagiatori ori pe suspecţii muşcători sau doar degustători din „fructul oprit” pe profesii. Iată-i în ordinea din masiva lucrare: Cronicarii, Savanţii, Dascălii, Predicatori şi oratori, Tălmăcitorii, Filologii, Ziariştii, Juriştii, Poeţii, Dramaturgii, Prozatorii.

Cercetarea vechilor cronici „din perspectiva transferurilor ilicite” i-a relevat lui Dobrescu „o seamă de probleme oarecum mai speciale”. Prima şi, în opinia mea, cea mai importantă este cea a stării limbii române. Criticul constată: „Exceptându-l pe Neculce, cronicarii noştri îşi alcătuiesc frazele după tiparele cronicarilor slavi, greci, latini, poloni. Adoptă de la ei – deodată cu informaţiile şi ideile – construcţiile sintactice şi topica. Nu-şi formulează gândurile după uzanţele limbii vorbite, ci toarnă vocabularul românesc într-o formă străină. Scriu, va să zică, româneşte numai în literă, nu şi în spirit. E semnificativ de altfel, că scrierile autorilor români redactate în alte limbi au, până către mijlocul veacului al XIX-lea, o fluenţă şi chiar o expresivitate niciodată atinsă de aceiaşi în textele compuse în româneşte. Estimp, limba vorbită şi-a urmat cursul propriu, fixat prin legile de dezvoltare, arătându-se îndeajuns de cuprinzătoare pentru a face faţă diversităţii trebuinţelor de comunicare. Iar dacă luăm aminte la vestigiile de literatură populară, a găsit în sine însăşi destule resurse ca să exprime cu pregnanţă adâncimi nebănuite de gândire şi de sentiment. Contactul prelungit cu marile culturi e întotdeauna deformator. Din respect amestecat cu admiraţie, ne dăruim lor cu totul. Iar această supunere necondiţionată, crescută dintr-un acut sentiment de inferioritate, nu doar ne împinge să le imităm fără discriminare gesturile, dar ajunge să ne modeleze mintea, limba, natura, cultura”. Unui recenzent, sintagma corsarii minţii, i-o evoca – prin opoziţie?! – pe cea lansată de harnicii noştri „civici”: boierii minţii. Interesant e că unii dintre aceşti „boieri” au fost nu o dată puşi pe două coloane, probabil pentru a li se vedea mai bine... boieria şi a dovedi cât de aproape pot fi „corsarii” şi „boierii” minţii, uneori până la identificare!

Va urma...