Scriitorul şi lumea din când în când

Peste puţin timp vor fi trecut cinci ani de la ieşirea din scena vieţii a lui Constantin Țoiu. Mare prozator, intelectual rafinat, graeculus cu nas subţire (mama sa, coana Ifigenia, îşi avea rădăcinile în vechea Eladă), autorul „Galeriei cu viţă sălbatică” a fost şi un mare domn, un boier fără avere, un boier de stânga, adică din partea unde se află adevărata nobleţe, cum zicea un celebru artist al secolului trecut. Mai înainte de orice era însă un boier al spiritului. Mama – „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult” – îşi punea interlocutorii la punct, atunci când nu-i convenea ceva, replicându-le: „Pe mine să mă laşi în pace că eu sunt mamă de scriitor”. Influenţa ei asupra personalităţii în formare a copilului trebuie să fi fost hotărâtoare, dat fiind şi ataşamentul aproape maladiv al acestuia: „Țin minte că nu o lăsam pe maică-mea să plece de lângă mine nici un moment, nici un minut, cât eram treaz. De fiecare dată când pleca de lângă mine, trebuia să-mi spună unde se duce şi de ce lipseşte. Un soţ gelos ar fi fost nimic faţă de felul cum mă purtam eu… O ţineam strâns de mână şi când trebuia să se ducă în fundul curţii, după necesităţi”. O asemenea legătură între mamă şi fiu poate fi hotărâtoare. Ea îmi aminteşte de ceea ce spunea bătrânul Hesiod: băieţii crescuţi de mama lor sunt demni de masa zeilor şi de patul zeiţelor.
În Uziceniul copilăriei lui Constantin Ţoiu existau personaje fabuloase, eroi de roman trăit. De pildă, Domnul Garabet. Datorită lui, Urziceniul se transformse dintr-un târg cu un caracter nedecis, semioriental, într-unul în care praful încins şi înecăcios al Bărăganului se înmiresmează de aromele Orientului autentic: „Când Garabet prăjea cafeaua, Urziceniul se umplea de mirosul oriental şi de norişor înalt”. Poliglotul armean, rasă veche, are intuiţia destinului unui băieţel cu care, spre mirarea celor din jur, conversa îndelung. El, care nu avea copii. Sau poate tocmai de aceea. Peste multe decenii, romancierul povesteşte: „Garabet a murit tot vara, pe nişte călduri năprasnice. N-am fost la înmormântare. Copiii nu înţeleg… Am auzit însă, după aceea, că groparii, pregătindu-se să-l lase în groapă, chingile care ţineau coşciugul se rupseseră deodată din cauza greutăţii mortului, iar acesta, rupând şi fundul coşciugului, căzuse, se prăvălise direct în neant. «A murit nen-tu, Garabet» mi se văita din când în când Miţa – nu mai ai cu cin’-să stai de vorbă, s-a prăpădit săracu…»./ O ascultam încremenit. Copiii nu mor niciodată”.

Foto Constantin Țoiu; sursa.

Tot o figură de roman este Coca Rădulescu, fata unui avocat şi moşier al locului, studentă la Litere, „serafic de frumoasă, blondă, gingaşă, suferea de ftizie, iar febra ce o mistuia, punea pe figura ei emaciată un aer de distincţie orgolioasă. Maladia o izolase de lume. Taică-său voia s-o trimită în Elveţia, dar Coca refuza să plece în Elveţia”. De ce? Atât viitorul scriitor, cât şi prietenul său Puiu Rădulescu, fratele fetei de o frumuseţe serafică, aveau să găsească explicaţii în „vara năprasnică” a lui 1939: „Arşiţă, praf. Ce agravează şi mai mult tuberculoza. Şi, în acest peisaj balcanic torid, în târg soseşte în vizită, la Coca, direct din spaţiul său mioritic, incomparabil, Blaga, Lucian Blaga, marele poet”. Băieţii, ieşind dintr-un beci al boemiei lor, unde jucau pocher, în canicula tîrgului, dădură cu ochii de „trăsura moşierului-avocat, şi în ea cu o umbrelă albă pe Coca şi pe Blaga alături, vorbindu-i; iar Coca râdea fericită, cum n-o mai văzusem niciodată râzând”. Era îmbrăcată în alb „ca o mireasă, cu o pălărie florentină, el într-un costum închis, profesional, pe când praful, istoric, stârnit în anotimpul torid, secetos, îi învăluia pe cei doi amanţi în stilul clasic italian…” A doua zi apăru din nou trăsura pe drumul spre gară: „Coca mâna caii, semeaţă, însă tristă, tulburată... Un an mai târziu, murea. Mormane de liliac îi acopereau mormântul. Era de Paşti./ De atunci ştiu că liliacul miroase, dulce, suav, şi-a moarte şi-a iubire, împerechindu-le…”

În 1939, Lucian Blaga avea 44 de ani. Rămânem însă cu amărăciunea pierderii poate definitive a poeziilor de dragoste pe care Blaga i le-a scris iubitei sale. Fratele acesteia, decăzut material după 1944, voia să vândă manuscrisele. Țoiu l-a sfătuit pe tovarăşul său de boemă să vândă manuscrisele Academiei. Dar nu se mai ştie ce a făcut „fiul aventuros” al avocatului Rădulescu din Urziceni cu cele peste douăzeci de poeme ale lui Lucian Blaga şi unde or fi ajuns ele. În minte îmi vine celebrul vers al autorului Poemelor luminii: „Risipei se dedă florarul…”

La finele deceniului şapte al secolului trecut, în capitala Marii Britanii, unde criticul Matei Călinescu se afla la studii. Constantin Ţoiu tocmai suportase, în casa unor amici englezi, „ironia protectoare” când şi-a aprins o ţigară Carpaţi, al cărei fum mirosea „a ciorap ars, ciorapul unui soldat după săptămâni petrecute pe câmpul de luptă”. Cât de puternic poate fi gôut de terroir, adică gustul ţărânii de acasă?! „Cum m-a văzut (Matei Călinescu – nota mea) eminentul critic rosti cu înfrigurare: N-ai o Carpată?!… Am scos la iuţeală pachetul ordinar. Matei aprinse în pripă ţigara şi începu să tragă din ea cu nesaţul, pervers, al unui ins potolindu-şi în fine perversiunea. Mă uitam la el cum fuma. Cum asculţi Bach. Concentrat, cu capul uşor aplecat într-o parte şi niţel în jos, cum ar capta un mesaj capital, şi cu împăcarea, beatitudinea, extazul ce-l poartă pe figurile lor bântuite toţi drogomanii”. Dar să revenim la Bucureşti. Suntem în 1970, în redacţia revistei Luceafărul, unde Constantin Țoiu era secretar de redacţie. Scena este demnă de Gogol. Eroul ei: un alt eminent critic, dar şi prozator, Alexandru George. Acesta „intră în birou cu sacoşa sa de piaţă căptuşită dedesubt cu piele, să ţie. În stânga mea, la masa de lucru, se afla Sânziana Pop; în dreapta, Gabriela Melinescu. Două fete frumoase, simpatice, cărora într-o zi le cumpărasem două berete albe, identice./ Alexandru George se aşezase timid în colţul mesei la care lucra Gabriela. Mă făceam că nu văd, deşi vedeam. La un moment dat, s-a auzit un zdrăngănit ca de bucătărie, apoi un râs, un râs nebun, al Melineascăi. Când m-am uitat, pe biroul ei văzui o oală nouă, roşie, şi o cratiţă albastră nou-nouţe, achiziţia cavalerului singuratic, burlac, gospodar, a criticului pe care îl admiram atât./ Gabriela a venit râzând cum râdea autoarea jurământului de castitate şi sărăcie. Alexandru George, întors spre noi, ne privea mirat. Nu înţelegea./ Acesta a fost momentul nu că e «sucit», când am înţeles că are geniu./ Am certat-o ulterior pe Gabriela: fanţii de duzină, i-am zis, aduc flori pieritoare, lipsite de consecinţe; bărbaţii adevăraţi oferă aleselor lor tot ce se poate să dea vieţii substanţă, tărie, fidelitate profundă, sarea… sarea shakespeariană din bucate!…”.

Călinescu însuşi l-ar fi putut invidia pe Constantin Ţoiu pentru această scenă, el care anima totul şi „intra” discret până şi în chilia bătrânului cronicar pentru a-i auzi pana cum şuieră captându-i cântecul misterios... 

Constantin Coroiu