România după 25 de ani / Evoluția veniturilor reale: de la economia socialistă, la societatea capitalistă

Dimensiune font:

| 17-12-2014 09:18

60 de miliarde de dolari – maximul atins în socialism

Înaintea schimbării de regim, România a atins nivelul maxim de dezvoltare cuantificat la nivelul PIB în anul 1988, atunci când a depășit cu puțin pragul de 60 miliarde dolari. Atunci s-a produs renunțarea la clauza națiunii celei mai favorizate pe care o aveam încă în relația cu SUA, după care a venit anunțul din primăvara lui 1989 privind achitarea integrală a datoriei externe.

Din păcate, forțarea plăților către exterior și lipsa investițiilor în tehnologii performante extenuase economia. A urmat declinul, încă înainte de prăbușirea regimului Ceaușescu, pentru ca în 1990 să mai obținem doar două treimi din valoarea de maxim a PIB-ului socialist. Valorile curente în lei nu mai erau deja relevante, din cauza hiperinflației. Pe lângă neajunsurile inerente, aceasta a permis ajustarea rapidă a raporturilor dintre prețurile relative ale mărfurilor și serviciilor.

Scăderea producției, destructurarea sistemului comercial CAER al țărilor socialiste și pierderea piețelor de desfacere, simultan cu liberalizarea prețurilor și a cursului de schimb ne-a adus peste numai alți doi ani la situația catastrofală de a coborî la mai puțin de o treime din rezultatul exprimat în dolari din 1988. A urmat o revenire sinuoasă, marcată la finalul deceniului de criza mondială și de creșterea economică negativă.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Bazele pe care s-a încercat avansul producției în perioada 1992 – 1996 s-au dovedit a fi șubrede iar în intervalul 1997 – 1999 ne-am confruntat cu mari probleme macroeconomice, statul român fiind la un pas de încetarea de plăți. Reluarea creșterii economice s-a produs de-abia din anul 2000 încoace, avansul fiind continuu până în 2008, anul în care PIB a atins cea mai mare valoare istorică în temeni reali.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Puterea de cumpărare reală, la 25 de ani după liberalizarea preţurilor

După 24 de ani de la liberalizarea preţurilor, petrecută la 1 noiembrie 1990, puterea de cumpărare a românilor a crescut, potrivit datelor comunicate oficial de Institutul Naţional de Statistică, cu ceva mai mult de un sfert (mai exact 26,7%, valoarea disponibilă pentru luna septembrie 2014).

La o creștere a prețurilor de 4.070 de ori față de luna de referință octombrie 1990 (ultima de dinaintea liberalizării prețurilor, când salariul mediu a fost de 3.414 lei), venitul salarial mediu net actual de 1.698 lei ar fi echivalent cu 4.172 lei ”Ceaușescu”.

Însă, cu marea deosebire a unei abundențe de mărfuri care pot fi efectiv achiziționate cu acești bani.

Se observă că puterea de cumpărare a salariaților nu a revenit la nivelul din 1990 decât odată cu intrarea în Uniunea Europeană și cu afluxul de investiții străine generat cu acest prilej. Tentativa de creștere rapidă din 2008 s-a dovedit a fi nesustenabilă și revenirea spre pragul de 125% din valoarea de referință ( cea din luna octombrie 1990) s-a produs de-abia în septembrie 2014.

Cei care au câștigat în acea lună 1.340 lei, au avut exact aceeași putere de cumpărare cu cea dată de un salariu mediu din 1990.

De reținut, creșterea prețurilor s-a făcut diferențiat ( de 2.850 ori la alimente, de 4.539 de ori la produse nealimentare și de 7.592 de ori la servicii ). Ceea ce echivalează cu o modificare diferențiată a puterii de cumpărare, cam plus 80% la mâncare, 14% la nealimentare și, atenție, -32% la servicii.

Taxarea câștigurilor salariale din 1980 încoace

Rata efectivă de taxare a salariului s-a dublat din 1989 încoace (de la 13,4% la 27%) , potrivit datelor puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică.

Evoluția câștigurilor brute net și nete arată că raportul minim între salariul net și salariul brut a fost atins în anul 2002, când s-a situat la doar 71,2%. Reducerea cotelor de impozitare ( implicit scăderea taxării forței de muncă) a mai îmbunătățit acest raport spre 73%.

Introducerea cotei unice de impozitare a veniturilor la începutul lui 2005 a ridicat brusc ponderea salariului net la 77%, după care neindexarea deducerilor individuale progresive și chiar trecerea la deductibilitatea regresivă pe finalul mandatului guvernului Tăriceanu au readus în prezent raportul dintre salariul net și salariul brut exact acolo unde era și cu cote progresive de impozitare, adică tot la 73%.

Interesant este că, în perioada socialistă, sub nivelul de 90% s-a ajuns, în premieră, de-abia în anul 1970, după care s-a produs o diminuare treptată, cu stabilizarea în jurul valorii de 86% din 1978 și până în 1989.

De luat aminte, sub conducerea Partidului Comunist, nu și-a pus nimeni problema impozitării progresive, cu cote diferențiate, mai mici pentru salarii mai mici și mai mari pentru salarii mai mari.

Ieșirile masive și anticipate la pensie, conjugate cu scăderea puternică a forței de muncă fiscalizate au determinat, imediat după 1989, o creștere rapidă a taxării muncii.

Nivelul de 75% raport net/brut a fost atins încă din 1997 iar anul 2002 a marcat valoarea minimă a acestui indicator, de 71,2%. De remarcat faptul că revenirea din 1998 – 1999, ceva mai consistentă chiar decât cea prilejuită de modificarea paradigmei de impozitare din progresivă în fixă, a trecut aproape neobservată.

Introducerea cotei unice de taxare a veniturilor impozabile ( atenție, venituri impozabile și nu salariu !) a readus, în primul an de aplicare ( 2005) raportul net/brut la 77%. După care, lipsa de indexare a deducerilor, urmată de ideea liberală (!?) a diminuării lor progresive după venit, a dus la reintrarea pe un trend descendent. Mai ales că aproape tot beneficiul reducerilor a fost trimis către angajator.

Pe această cale, media de taxare a câștigurilor salariale brute a urcat de la 21,5% pentru perioada 1990 – 1999 la 27% în perioada 2010 – 2014.

În pofida necesității de a revigora cererea internă, ultimii doi ani au marcat confirmarea trendului de creștere a taxării, iar în 2014 se merge pe majorarea generală a nivelului brut în loc de introducerea unor deduceri țintite pe categoriile realmente defavorizate.

Un factor-cheie în trecerea la economia de piață, bazată pe raportul dintre cerere și ofertă a fost liberalizarea prețurilor. Momentul zero ales pentru această acțiune a fost 1 noiembrie 1990 iar nivelul prețurilor din luna octombrie 1990 a fost ales ca referință pentru modificarea ulterioară a prețurilor. Schimbarea acestora a permis reașezarea raporturilor dintre ele și a erodat puterea de cumpărare a veniturilor.

În condițiile în care acoperirea banilor aflați în circulație cu mărfuri era extrem de slabă, a urmat o perioadă de inflație foarte ridicată, intervalul 1991 – 1993 fiind caracterizat aproape permanent de valori lunare ale creșterii prețurilor exprimate prin două cifre înainte de virgulă. Temperarea procesului inflaționist a eșuat în 1996 iar, la începutul lui 1997, ne-am confruntat din nou cu valori apropiate de cele de la începutul deceniului, pe fondul exploziei cursului de schimb al leului.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Revenirea spre un grad mai mare de stabilitate a prețurilor s-a făcut pe o traiectorie destul de susținută.

În anul 2000, inflația medie lunară a coborât sub trei procente, apoi acest indicator s-a înjumătățit consecutiv la cam doi ani odată, pe traiectoria 1,4% în 2002, 0,7% în 2004 și 0,4% în 2006, după care a revenit ceva mai sus pe fondul unei creșteri economice robuste.

Odată cu manifestarea efectelor crizei economice, creșterea prețurilor a fost frânată spre valori compatibile cu cerințele europene în materie, pe fondul ajustărilor în politica de venituri și a deficitului de cerere internă. Interesant este că de-abia acum ne întoarcem, în condiții de exercițiu al raportului cerere-ofertă, la stabilitatea obținută anterior anului 1989 prin mijloace administrative.

Nimic nou sub soare

Contrar aparențelor și opiniei larg răspândite, prețurile nu au fost constante nici în perioada socialistă, după cum se poate constata din statistica furnizată de INS pentru indicele prețurilor de consum în perioada 1971 – 1990. Valoarea ceva mai mare din 1990 ține de liberalizarea survenită în ultimele două luni ale anului.

Mai mult, deși prețurile produselor erau stabilite încă din fabrică și înscrise pe etichetă, fiind aceleași în toată rețeaua comercială, au survenit mici modificări în diverse cazuri și, de aici a rezultat schimbarea modică a indicelui general al prețurilor, sub limita teoretică de 2% recomandată în prezent. Spre deosebire de alte produse, prețul carburanților a trebuit actualizat relativ des și s-a triplat după criza petrolieră din 1973-1974.

Excepția majoră s-a numit anul 1982 (cu o mică prelungire în 1983), când au fost modificate prețurile la o serie de produse de bază (de exemplu, o franzelă s-a scumpit de la 3,20 lei la 4 lei, un pachet de unt de 200 grame de la 8 lei la 11 lei etc.). Explicația o constituie acordul de împrumut încheiat în iunie 1981 cu FMI, pe baza căruia România a putut să se împrumute de piețele de capital iar datoria externă a urcat până la echivalentul a circa o treime din PIB-ul de la acea vreme. bani achitați forțat și cu mari sacrificii până în 1989.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Se poate observa că prețurile au avansat cu circa 10% pe tot deceniul opt, adică destul de discret în raport cu majorările salariale.
Nu același lucru se poate spune în deceniul nouă, când creșterea cumulată a prețurilor atinsese în 1989 aproximativ 36% (43% dacă punem la socoteală și anul 1990), mare parte fiind concentrată pe zona facturilor la energie ale populației.

Or, salariile se majoraseră cu circa 70% în intervalul 1971 – 1980 (de la o medie de1.318 lei la una de 2.238 lei) , ceea ce făcea ajustarea cu cele zece procente ale inflației puțin semnificativă.
În schimb, în intervalul 1981 – 1989, creșterea a fost de numai 31% (de la 2.340 lei la 3.063 lei), adică sub majorarea prețurilor.

În plus, creșterea prețurilor a fost concentrată la începutul deceniului nouă, ceea ce a înrăutățit situația nivelului de trai.

Cel mai probabil, indexările promise pentru cincinalul 1975 – 1980 au fost exagerate și nesustenabile, inclusiv în contextul pagubelor produse de cutremurul din 1977. De aceea, au trebuit ajustate ulterior și limitate indirect prin cantitatea cu totul insuficientă a produselor de pe piață.

Evoluția reală a Produsului Intern Brut. Deceniul pierdut

Privită în termeni reali, scăderea economică de la începutul anilor 90 apare mult atenuată. Reculul maxim, înregistrat în anul 1992, a fost de 25%. Problema este că am pierdut cam un deceniu de dezvoltare, așa încât am revenit la performanța din anul 1991 de-abia în anul 2000. De-abia de acolo, după mutarea accentului pe sectorul privat și reformarea sistemului de impozitare al firmelor a început realmente creșterea economică.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

După un sfert de secol de la schimbarea de regim din 1989, România se află pe punctul de a relua creșterea economică de acolo unde ajunsese în 2008, odată cu recuperarea aproape integrală a declinului din anii 2009 – 2010.

De data aceasta, toți indicatorii macroeconomici se prezintă în conformitate cu cerințele impuse prin tratatul de la Maastricht, cu o inflație stabilizată și cu un curs de schimb excepțional de stabil.

Întrebarea este dacă vom reuși să atingem și să menținem pe o durată medie (cinci ani) un ritm de creștere care să ne permită apropierea de media UE în materie de PIB/locuitor cu mai mult de două procente anual. Asta pentru a trece pragul recomandabil de 60% din această medie și a putea adera la moneda unică europeană dintr-o poziție acceptabilă. La scurt timp după Revoluția din1989, Comisia Națională pentru Statistică, cum se numea atunci INS, scotea un breviar în care prezenta principalii indicatori economici ai României în varianta lor necosmetizată pentru plenarele de partid.

Câteva evoluții merită menționate, pentru a înțelege mai bine ce a declanșat revolta populară și care era, de fapt, starea economiei.

Cel mai important indicator, din această perspectivă a fost salariul real ( suma nominală încasată de un salariat ajustată cu creșterea prețurilor ). Se poate observa cum punctul cel mai de jos al puterii de cumpărare a românilor în deceniul 1981 – 1990 a fost atins în 1988, exact atunci când se atingea și nivelul maxim al PIB-ului din perioada socialistă.

Altfel spus, efortul de achitare a datoriei externe și privațiunile induse de limitarea consumului intern pentru a livra cât mai multă marfă la export s-au suprapus cu reducerea nivelului de trai. Iar asta după ce ”oamenii muncii” se obișnuiseră cu indexări salariale de ordinul a zeci de procente pe cincinal și cu stabilitatea prețurilor după anul 1965.

Majorarea salariilor din anul 1990 nu a făcut altceva decât să readucă puterea de cumpărare la nivelul anului 1980, după un deceniu de politică de austeritate impusă pentru plata forțată a datoriei externe contractate masiv în urma acordului cu FMI din iunie 1981. De remarcat numărul de salariați care au contribuit la această plată, cu circa 70% mai mulți decât în prezent.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

Surprinzător dacă privim lucrurile prin prisma cifrelor actuale, care se învârt în jurul a 4,7 milioane salariați și circa 5,5 milioane de contracte de muncă înregistrate, în 1989 se depășise pragul de opt milioane de salariați, dintre care 80% erau muncitori. Pe parcursul deceniului al nouălea al secolului trecut, un român din trei era salariat.

În prezent, un român din patru figurează ca salariat în țară, ceea ce înseamnă că al patrulea a plecat să lucreze în străinătate, din lipsa locurilor de muncă și/sau a unei plăți care să permită un trai decent pentru familia celui angajat. Rezultatul a fost pierderea unei importante surse la bugetul de stat, care explică veniturile situate undeva la trei sferturi din media europeană.

În contrapartidă, prin sumele trimise în țară, ”căpșunarii” au devenit cel mai important investitor ”străin” din România, au finanțat deficitul de cont curent și au susținut indirect cursul de schimb al leului în raport cu principalele valute străine. Cât îi privește pe cei rămași în țară, structura veniturilor din 2013 este remarcabil de apropiată de cea din 1990 ( v. tabelul).

Datele prezentate de INS arată că ponderea veniturilor salariale în totalul veniturilor s-a menținut la peste 55% în tot intervalul 1980 – 1989, în timp ce veniturile sociale au fost mai reduse ca pondere în perioada socialistă decât în prezent.

Sunt elemente care ar trebui luate în calcul și la calibrarea politicilor de sprijin social derulate curent, în sensul că cea mai bună protecție socială este asigurată de crearea de locuri de muncă, nu de indexarea beneficiilor oferite de la buget.

Foarte interesant, autoconsumul din surse agricole proprii s-a menținut aproape de 20%, ceea ce arată eșecul de trecere a acestui sector productiv spre economia de piață dezvoltată.

(CLICK PE TABEL PENTRU MĂRIRE)

În fine, trebuie amintit raportul dintre pensie și salariu :

La circa 2,2 milioane pensionari față de 8 milioane de salariați, acest raport a plecat de la cunoscutul 43,3% ( dar aplicat la salariul net nu la cel brut) și a urcat lent spre 46,3% în 1989.

Acum, la un număr aproximativ egal de salariați și pensionari ( cam 5,4 milioane în ambele cazuri, dintre care câteva zeci de mii se încadrează în ambele categorii), raportul dintre pensia medie și salariul mediu se apropie de 50%. Iar asta în condițiile în care, atunci, cam 70% dintre pensionari îndeplineau și condițiile legale de vârstă și pe cele de vechime iar acum mai puțin de 40% dintre pensionari se încadrează în această categorie.

Pentru a încheia rotund această prezentare, vă arătăm și care a fost evoluția pensiei medii reale în perioada 1985 – 1990.

Se poate observa cum reducerea veniturilor în termeni reali la cei care erau susținuți prin sistemul asigurărilor de stat a fost mai mare decât cea a persoanelor aflate în activitate și din banii cărora funcționa plata pensiilor. Adică exact pe dos decât s-a procedat ulterior, în 2010.

În fine, situația veniturilor reale începuse să se redreseze în 1989. Ce ar fi urmat în 1990 și în ce proiecte, salarii sau prestații sociale ar fi cheltuit Ceaușescu sumele de ordinul a două-trei miliarde dolari ( dolari de atunci valorau cam dublu în termeni de putere de cumpărare față de cei din prezent) care nu mai trebuiau folosite anual la plata datoriei externe, nu vom mai avea ocazia să aflăm.