Mai încet cu „prima doamnă” pe scări!

Indubitabil, după orice seism politico-social (cum a fost ceea ce s-a întâmplat în decembrie 89), se formează o nouă nomenclatură - în care întâlnim, în mod cert, şi reprezentanţi ai celei vechi, vopsiţi şi cosmetizaţi. Dacă nu agreăm cuvântul nomenclatură, nu ne împiedică nimic să-l utilizăm pe acela de burghezie. Ori reprezentanţii acesteia din urmă, de când există ea, nu s-au mulţumit să maimuţărească aristocraţia, ci să şi viseze/acţioneze pentru a parveni la acest statut. Inclusiv prin titluri, decoraţii etc.
Fenomenul e cât se poate de vizibil – şi, în acelaşi timp, de nociv – şi în România zilelor noastre, care s-a umplut de personaje dubioase, arborând, care mai de care, titluri pe cât de pompoase, pe atât de fără acoperire.
În context, e de semnalat şi de reproşat totala inadecvare (dacă nu şi ilegalitate plus imoralitate) a utilizării unor termeni. În ţara noastră, de exemplu, nici Constituţia, nici o altă lege nu prevăd funcţia de „şef al statului”. Cu toate acestea, lingăii şi pupincuriştii o folosesc până la orgasm – al lor, dar mai ales al celor linşi şi pupaţi din evidente interese, sau, în cel mai bun caz, dintr-o josnică slugărnicie. Acuma, că o vehiculează alţii, mai treacă-meargă, dar când e cazul chiar deţinătorii funcţiei, cărora li se umple gura de salivă, pieptul de mândrie şi pupilele de sclipiri de geniu, devine chiar greţos. Oleacă de modestie nu strică la casa nici unui om, chiar când casa e Palatul Cotroceni, iar omul – primul funcţionar al ţării!
Mai nou, slugile politice şi de presă şi-au găsit o altă preocupare: tămâierea jenantă a jumătăţii autorului măreţului concept de ţară a lucrului bine făcut, pe care o gratulează cu apelativul de „primă doamnă” (desigur, cel puţin cu iniţialele, dacă nu cu toate literele mari). Norocul (nostru) că respectivul cuplu n-are plozi, că ne mai trezeam şi cu sintagme precum „primul domnişor”, „prima domnişoară” (nu demult, auzeam formula „nepoată prezidenţial”, aplicată la fiica fiicei ex-locatarului de Cotroceni, ceea ce, vorba aia, suna ca dracu).
Sintagme, de altfel, cam lungi şi incomode, deci posibil a fi înlocuite cu termenii de „prinţ”, „prinţesă”. Respectiv, în cazul părinţilor, cu „rege” şi „regină”, ori, dacă se doreşte să impresionăm cu adevărat planeta & galaxia, „împărat” şi „”împărăteasă”; în fond, de ce să fim noi mai prejos ca Japonia, sau kaiserul „nostru” mai prejos decât Bokassa?
Folosirea apelativului de „primă doamnă” ar putea da naştere la dileme – cine a fost, până de curând, aşa ceva, Mary B., sau Nuţi din Pleşcoi? -, sau fracturi logice – cine e a doua doamnă, ţinând cont că ocupantul funcţiei secunde în stat este, dacă am numărat bine, cam pe la a cincea?
Putem glumi, putem vorbi de lipsă de bun simţ şi măsură, de orgoliu şi infatuare, dar, dincolo de acestea, nu trebuie să uităm: cultul personalităţii este o trăsătură definitorie a totalitarismului!