Mica Unire, marea fasoleală

În mod normal, ziua de sâmbătă, 24 ianuarie 2015, ar fi trebuit să fie prilej de mare sărbătoare.
Pentru că, în primul rând, se celebrau 156 de ani de la Unirea Principatelor Române.
Fiindcă, în al doilea rând, s-a reparat una dintre nedreptăţile făcute Iaşului/Moldovei şi, după mai mult de un secol şi jumătate, s-a decis, prin lege, ca 24 ianuarie să fie declarată zi de sărbătoare naţională (pe cale de consecinţă, şi liberă când va fi să cadă în timpul săptămânii).Au mai rămas alte nedreptăţi, care, poate, vor fi şi ele îndreptate, precum utilizarea peiorativei formule „Mica Unire”.
Pentru că, în al treilea rând, a fost încă un prilej pentru floarea politicii române de a se etala şi pentru Iaşi de a fi în centrul atenţiei.
În fine, în al patrulea rând, deşi, am să explic mai jos de ce, poate ar fi trebuit să trec acest motiv în frunte, pentru că s-a dat de pomană...
Dar, cum se zice, la pomul lăudat nu e bine să te duci cu sacul. N-a fost o sărbătoare pe măsura evenimentului, din păcate.
În primul rând, din vina ieşenilor. Dacă, într-o zi relativ plăcută ca temperatură, într-un oraş cu circa 300.000 de locuitori, numai vreo 6-7.000 au catadicsit să fie prezenţi în Piaţa Unirii, se ridică serioase semne de întrebare privind percepţia românilor vizavi de sărbătorile naţionale şi, până la urmă, faţă de istoria neamului. Alte interpretări posibile – ieşenii sunt şi acum supăraţi că Unirea de la 1859 a trimis Iaşul şi Moldova în planuri secunde, sau că există, încă, amintiri frisonante faţă de festivismele de dinainte de 89, la care participarea era obligatorie şi obligatoriu entuziastă – sunt ceva mai departe de realitate.
În al doilea rând, din vina unor autorităţi – organizatoare sau participante. Tocmai repulsia faţă de festivismele mai înainte amintite ar fi trebuit să genereze căutarea şi găsirea unor modalităţi de sărbătorire cât mai puţin sau deloc aflate sub acest nefast semn. Aceasta ar fi însemnat, printre altele, augmentarea caracterului popular (exact momentul cel mai însemnat, Hora Unirii, mie mi s-a părut ratat) şi, de aici, darea în spectacol cât mai puţin sau deloc a politicienilor, fie prin discursuri pline de locuri comune ori presărate cu gafe, fie prin purtarea de brasardă într-un moment neadecvat. Şi nu ar fi trebuit să însemne, cu nici un preţ, transformarea unei străzi pline de reverberaţii istorice şi culturale, cum este Alexandru Lăpuşneanu, într-o cantină imensă, cu fasole cu cârnaţi plus vin fiert! Dar tot e bine că momentul „cantinei” nu a fost programat la debutul manifestărilor, căci urmările sonore, olfactive şi bahice ar fi putut fi mai mult decât neplăcute. Fasoleala propriu-zisă şi fasoleala politicienilor sunt elemente de care am putea fi scutiţi la ediţiile viitoare, deşi, fără cea dintâi, nu ştiu câţi oameni ar fi fost prezenţi în Piaţa Unirii, pentru a fi martorii celei din urmă...