Câtă literatură, atâta viaţă

„Este prima şi ultima mea carte de acest gen. Cine vrea să mă cunoască aici mă găseşte” – ne anunţă solemn Alex. Ştefănescu, ajuns, la ceasul spovedaniei. O viață despre care nu aflăm dacă este a unui învingător, a unui învins sau, așa cum se alintă criticul, a unui ratat. Dar „grija pentru bunul mers al literaturii române” pare să o lase liniştit lui Daniel Cristea-Enache, care, mărturiseşte, i-ar fi plăcut să-i fie şi fiu. Bineînţeles, nu doar spiritual. Și Dan C. Mihăilescu i-ar lăsa câte ceva de făcut mai tânărului şi talentatului confrate, poate chiar o Istorie a literaturii române de azi. În comentariul său privind „Convorbirile cu Alex. Ștefănescu”, realizate de Ioana Revnic, căci la ele mă refer, Sorin Lavric făcea o fină distincţie între autoportret şi autobiografie. În această carte avem mai ales un autoportret al lui Alex. Ştefănescu în oglindă, nicidecum una spartă, purtată cu ştiinţă şi graţie de Ioana Revnic în diverse puncte de vedere şi proiecţie. Într-un sens mai larg cartea este, fatalmente, şi autobiografie, dar şi (auto)ficţiune: „La şaisprezece ani şi ceva (în clasa a zecea) am… fugit de acasă împreună cu o fată care scria şi ea versuri, M.C. (avea, constat acum, aceleaşi iniţiale ca Ministerul Culturii). Am construit atunci cu mâinile mele o colibă din crengi de salcie aduse din lunca aflată în apropiere. Am înfipt întâi în pământ un fel de coaste ale colibei, făcute din ramuri mai groase, le-am legat sus şi am umplut spaţiul dintre ele cu o împletitură de mlădiţe tinere. Pe jos am aşternut un strat de frunze de fag. Am locuit acolo, împreună cu aleasa inimii mele, o săptămână. Mâncam fragi şi bureţi cruzi (hribi, mânătărci, hulubiţe, opintici). Am prins şi peşti, în râul care era la doi paşi, am furat porumb cu bobul în lapte de pe câmp, altădată cartofi, iar pe acestea toate le-am fript la un foc de vreascuri, aprins cu două bucăţi de cremene şi iască (mai ştie oare astăzi cineva ce înseamnă?). Ştiam să fac focul şi cu o lentilă, dar nici eu, nici M.C. nu aveam ochelari./ Ne plimbam toată ziua, exploram pădurea, ne arătam unul altuia peisaje de o frumuseţe virginală, ne scăldam goi în râu, ne spuneam versuri, de-ale noastre sau de-ale altora, ne sărutam, ne jucam de-a v-aţi ascunselea, dormeam strâns îmbrăţişaţi şi acoperiţi cu frunze, ca să nu ne fie frig… Am cunoscut şi o călugăriţă aflată în trecere pe acolo. A doua zi ne-a adus în dar o oală mare de lut plină cu lapte”.

Cum se vede, o simpatică anecdotică este numai bună pentru a literaturiza, pentru a poetiza. Dar Alex. Ştefănescu literaturizează şi într-un alt mod, aş zice indirect, găsind, de pildă, corespondenţe între ceea ce a trăit şi a simţit în anumite momente şi împrejurări, adică între experienţa proprie şi cele din marea literatură: Petrarca, Boccacio, Eminescu, Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Hoffman etc. Nu toate relevante, uneori chiar forţate, comparaţiile, trimiterile sunt însă cel puțin simptomatice. Ideea e că viaţa şi literatura se potenţează şi se luminează reciproc, a doua părând chiar mai importantă în această relaţie. S-ar putea spune: câtă literatură, atâta viaţă. „Uneori – se confesează criticul – nici nu pot face o distincţie clară între ce ştiu din cărţi şi ce ştiu din experienţa mea directă”. Mi se pare normal. Alex. Ştefănescu se ţine, aşa-zicând, de o viaţă cu literatura, precum cu o amantă irezistibilă şi devoratoare. În copilărie scria poezie, iar în adolescenţă trecuse deja la critică. Consideră literatura o pradă inestimabilă a sa pe care s-a simţit şi se simte dator să o apere de atâţia posibili stricători: „Nu întâmplător, în copilărie, când am descoperit literatura, am hotărât să nu vorbesc nimănui despre existenţa ei. Voiam ca literatura să rămână numai a mea. De ce? Acum îmi dau seama de ce: ca să nu o atingă toţi cu mâinile lor lacome şi să o mânjească”. Avea să vorbească însă despre literatură mult şi bine, întrucât a optat să fie critic literar şi, finalmente, devenind mai generos, şi-a luat ca deviză: „Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii”.

Personajele care i-au marcat hotărâtor existenţa şi cariera sunt Nicolae Manolescu şi Domniţa Ştefănescu. Primul este, mărturisește el - „omul providenţial al biografiei mele”, iar „numele lui are pentru mine, definitiv, un fel de luminiscenţă”. Ce s-ar putea spune mai mult?! Şi totuşi! „Definitivul”, ca de altfel şi eternul, se dovedeşte a fi şi în acest caz relativ: „El este atât de prezent în mintea mea pentru că mi-a provocat sentimente violent- contradictorii, întâi recunoştinţă şi apoi indignare, întâi admiraţie şi apoi dezgust./ Sunt mulţumit că nu l-am imitat niciodată, nici măcar la începutul începutului, nici ca om, nici ca autor. Sunt altfel decât el şi scriu altfel decât el”.
O figură mai mult decât luminoasă, aş spune tutelară, în memoria şi în conştiinţa lui Alex. Ştefănescu este Nichita Stănescu, în opinia sa cel mai mare poet român al secolului XX., care „din când în când îl egalează (pe Eminescu) şi de câteva ori - în momente de inspiraţie fulgurantă – îl şi întrece”. Îl evocă şi în această carte cu o admiraţie şi o dragoste – faţă de om şi de opera sa – nemărginite. Episodul cu cele 10 poezii pe care Nichita i le-a dictat la restaurant şi cu cea de-a 11-a, cea mai frumoasă, căreia după lectură i-a dat foc pentru a rămâne o taină numai a lor, a mai fost povestit de Alex. Ştefănescu. De aceea, că tot am folosit cuvântul „nemărginite” ce trimite şi la întinderea mării, reţin aici un altul în care e vorba şi de mare. La apariţia a două cărţi de poezie ale prietenului său Gheorghe Tomozei, Nichita i-a dedicat acestuia un imn al învingătorului, pe care, povesteşte martorul la faţa locului Alex. Ştefănescu, îl compunea în timp ce îl cânta, cu ochii închişi, primele versuri fiind acestea: „Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge,/ Ca şi cum ar ninge…”. Portretul schiţat de critic este memorabil: „Era atâta bunătate şi solemnitate în vocea lui, încât ne-am simţit copleşiţi, cu toţii, de o dorinţă fără margini de a ne lăsa transportaţi în altă lume – unde oamenii se sărbătoresc unii pe alţii – şi de a nu ne mai întoarce niciodată în lumea noastră prozaică. Nichita Stănescu avea geniul de a sugera ceva sublim prin cuvinte banale. Pe cale logică nimeni n-ar fi ajuns la comparaţia: «Prietenul meu a învins,/ Ca şi cum ar ninge (care ar putea fi analizată pe zeci de pagini, dar care atunci ne-a transmis instantaneu emoţia, înainte de orice analiză). Tot Nichita Stănescu spusese cândva în legătură cu marea: «Ah, ce sare, ah, ce sare/ Şi ce apă e în mare!». Exclamaţie fără nimic fastuos, chiar puerilă, care înregistrează însă (cum anume, nu se ştie) măreţia mistică a mării. De altfel el deţine şi un record: cea mai scurtă şi în acelaşi timp cea mai complexă definiţie a poeziei: «Poezia este altceva»”. Ioana Revnic observă bine că Alex. Ştefănescu a scris (şi scrie) despre Nichita Stănescu cu entuziasm; un entuziasm care se transmite şi cititorului.

Constantin Coroiu