Confesiunea unui „ratat”

Cu experienţa sa, inclusiv cea de realizator de emisiuni de televiziune şi de jurnalist în general, Alex Ștefănescu este ceea ce-aş numi un campion al stilului captatio, chiar cu riscul de a se contrazice sau a mistifica. La un moment dat, în convorbirile cu Ioana Revnic, la care m-am referit și săptămâna trecută, afirmă tranşant că presa din epoca antedecembristă era un atelier de retuşat realitatea. Era fără îndoială şi asta, dar nici pe departe numai atât. În presa de atunci, atât cea scrisă, cât şi cea audio-vizuală, au profesat gazetăria nu puţini jurnalişti de anvergură şi de o impecabilă ţinută morală, de care mass-media de astăzi chiar ar avea mare nevoie. O spun ca unul care a lucrat şi înainte de 1989, şi după, timp de aproape două decenii, în presă. Însuşi Alex. Ştefănescu a făcut jurnalistică de calitate, şi nu doar culturală, la două cotidiane: „Scânteia tineretului” şi „România liberă”. A nu vedea lucrurile în toată complexitatea şi adevărul lor, a nega totul, a nu face diferenţa între, să zicem, Eugen Florescu, un politruc dogmatic şi lipsit de orice talent, şi Octavian Paler, un mare intelectual şi un mare jurnalist, care a condus timp de vreo 13 ani cel mai prestigios ziar al vremii după ce avusese un rol esenţial în procesul de modernizare, de europenizare a Televiziunii naţionale, înseamnă nu doar retuşarea realităţii, ci ocultarea ei. Fostul gazetar la „România liberă” îl denunţă pe Octavian Paler că i-ar fi „pângărit” scrisul băgându-i într-un text un citat din Nicolae Ceauşescu şi că i-ar fi determinat sau obligat şi pe alţii să citeze din Ceauşescu, el stând departe de val. Acuzaţia se înscrie, din păcate, într-o lamentabilă şi laşă răfuială cu o personalitate de prim-plan a societăţii româneşti, societate care resimte din ce în ce mai dureros lipsa unor asemenea conştiinţe. Cu atât mai nedreaptă este aducerea în discuţie a unui amănunt nesemnificativ, cu cât cel pe care Octavian Paler l-a angajat la un mare ziar şi i-a pângărit – vezi Doamne! - textul (ar fi trebuit să precizeze care era tema acestuia; mă îndoiesc că era un articol de critică literară), procedează cât se poate de judicios în cazul altor personalităţi de seamă care au făcut unele compromisuri pentru a salva valorile culturii în vremuri de teroare ideologică. El operează, din păcate, cu două măsuri. Alex. Ştefănescu deplânge, pe bună dreptate, incorectitudinea celor din generaţia tânără care extrag câte un citat din Ceauşescu, din textele unor intelectuali de frunte, acuzând fără a ţine seama de circumstanţele şi de scopul în care a trebuit să fie dat un citat sau să se facă o trimitere la un document politic al momentului: „Dacă procedăm aşa, riscăm să facem aprecieri cu totul false. Comentatori rău-intenţionaţi şi-au petrecut sute de ore în biblioteci (pentru prima dată în viaţa lor!) numai şi numai pentru a descoperi câte o frază specifică propagandei comuniste în textele mai vechi ale unor scriitori respectaţi”. Criticul dă mai multe exemple, nume binecunoscute, între care şi cel al Zoei Dumitrescu-Buşulenga – „un om de cultură eminent şi o profesoară universitară care a insuflat idealuri umaniste multor generaţii de studenţi”. În acelaşi context, Alex. Ştefănescu sare brusc de la Ceauşescu la Norman Manea: „Mulţi autori de azi îl ridică în slăvi – după cum am văzut recent – pe Norman Manea fără să depindă în mod direct de el, numai la gândul că ar putea obţine unele avantaje, şi nimeni (în afară de mine) nu se scandalizează. Nicolae Ceauşescu, cel puţin, va rămâne în istorie, în timp ce Norman Manea, autor ambiţios, dar lipsit de talent, cu complexe de inginer care face eforturi să pară scriitor, va dispărea în neantul uitării în scurtă vreme, ca o muscă în gaura de scurgere a unei chiuvete. / N-aş vrea pentru nimic în lume să schimb condiţia mea de autor care l-a citat de câteva ori pe Nicolae Ceauşescu cu condiţia unora ca Paul Cernat, Bogdan Suceavă, Ovidiu Şimonca sau Daniel Cristea-Enache, care l-au supraevaluat deşănţat pe Norman Manea, considerându-l demn de Premiul Nobel”.

Întrebat, în altă ordine de idei, dacă şi când anume l-a încercat sentimentul ratării, Alex. Ştefănescu răspunde că înainte de a termina de redactat „Istoria literaturii române contemporane” îl frământa gândul că, dacă ar muri, n-ar rămâne nimic din tot ce a scris cu excepţia poate a eseului despre Nichita Stănescu. Dar singura carte ce i-a dat sentimentul că n-a trăit degeaba, mărturiseşte el ca un ţăran gospodar care îşi face bilanţul unei vieţi de muncă, ar fi Istoria literaturii române: „Din cele patru milioane de semne tipografice care o compun (Alex. Ştefănescu numără tot, ani, zile, ore, inclusiv, fireşte, cronicile şi recenziile la această carte: în total 270, dintre care 170 defavorabile şi 100 favorabile – nota mea) se poate afla ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului, dar se poate afla – indirect şi numai într-o oarecare măsură – şi ce fel de om am fost eu”. Şi totuşi, declară el, raportat la planul de viaţă pe care şi-l făcuse în adolescenţă, tot ce a scris „este... zero”. Mai mult, patetizează criticul atât de neiertător cu sine, parafrazând apoi şi primul vers din „Oda, în metru antic”: „Dacă la şaisprezece ani Dumnezeu m-ar fi anunţat ce voi realiza în următorii cincizeci de ani, m-aş fi sinucis atunci pe loc. Nu credeam să-nvăţ a mă rata vreodată. Şi totuşi am învăţat“. Alex. Ştefănescu ştie bine că sentimentul ratării nu-l poate trăi, uneori dramatic, oricine. Proştii, netalentaţii nu ratează nimic, fiindcă, între altele, nu au ce rata. Cineva observa că însuşi Michelangelo a ratat: ar fi vrut să sculpteze munţii şi nu i-a sculptat. A avea talent și operă, și el are, și a spune că ești un ratat e de fapt o trufie.

Pe cât de entuziaste, candide şi uneori euforice sunt exerciţiile de admiraţie ale lui Alex. Ştefănescu, şi nu numai cele privind literatura, pe atât de dure şi nu o dată injuste sunt cele de negaţie. Dar unde anume dă de-a dreptul cu nuca în perete este tărâmul politicii”. De aceea, îl prefer pe criticul Alex. Ştefănescu, chiar şi atunci când este nedrept, îl prefer pe scriitorul de talent, cu o sensibilitate de poet - fie el şi ratat sau poate cu atât mai mult, căci de la Călinescu citire ştim că un critic trebuie să rateze în cât mai multe genuri. Mi-a plăcut un episod tulburător evocat de el, cel al plecării tinerilor soţi Ştefănescu din localitatea bucovineană Caşvana - unde fuseseră timp de o jumătate de an profesori de limba şi literatura română - cu o sanie a unui sătean: „Ce frumos era! Caii, bine îngrijiţi, bucuroşi de ninsoare, trăgeau sania după ei fără efort. Sania aluneca lin, silenţios, cu un foşnet de sfâşiere de mătase. Fulgii mari căzuţi din cer mi se agăţau în păr (nu purtam niciodată căciulă), iar pe Domniţa, care se îmbujorase de frumuseţe în aerul rece, cu miros de brad, o transformaseră într-o crăiasă a zăpezii. / Când va veni vremea să mor, cu câteva clipe înainte de a mă despărţi de lume, o să închid ochii şi o să retrăiesc momentul acela”.

Constantin Coroiu