Despre istorie, patrie şi cultură

Timp de doi ani (2013-2015) Rodica Lăzărescu a publicat un serial de interviuri cu personalităţi de prim plan ale vieţii academice şi culturale în revista „Pro Saeculum” pe care le-a reunit apoi într-un volum apărut la Editura Pallas Athena, intitulat „La ora confesiunilor”. Bine documentată, cu o experienţă publicistică remarcabilă, autoarea pune în dezbatere teme şi probleme de maximă importanţă şi de acută actualitate. Şi asta într-o vreme când adeseori ni se întâmplă să citim în diverse fiţuici, unele cu pretenţii, sau să auzim la posturile de radio şi de televiziune, inclusiv cele publice, mici flecăreli şi mari trăncăneli pe subiecte frivole în cel mai bun caz plicticoase, dar, din păcate, nu o dată şi ridicole, purtate de obicei într-o limbă română plină de viruşi de genul lui „ca şi”. O limbă din care, cu o expresie a lui Eugen Simion, până şi vocalele o iau la fugă speriate.

Printre interlocutorii Rodicăi Lăzărescu se numără istorici de marcă, de fapt cei mai reputaţi la această „oră a confesiunilor”, opiniile şi punctele lor de vedere vizând aspecte dintre cele mai preocupante în această buimacă epocă, bântuită de molima demitizărilor şi de furia demolărilor. Cu atât mai mult un dialog de o ţinută intelectuală impecabilă, precum cel cu academicianul Ioan Aurel Pop mi-a dat, între altele, sentimentul tonifiant că nu chiar totul este pierdut, aşa cum s-ar părea, inclusiv în ceea ce priveşte istoriografia românească încăpută astăzi pe mâinile unor pescuitori în ape tulburi care au ajuns până la a „tăia” şi din teritoriul naţional al României, nu numai din sufletul nostru. Una dintre ideile conţinute în discursul echilibrat şi ataşant al istoricului Ioan Aurel Pop este aceea că lipsa patriotismului şi a sentimentului naţional înseamnă o gravă alienare. Pledând pentru adevărul istoric, profesorul clujean, rectorul celei mai mari universităţi din România, ni se adresează cald şi liniştitor: „Mai sunt «analişti» şi «eseişti» care spun că suntem taraţi iremediabil de rău, că avem o istorie ruşinoasă şi o limbă insignifiantă, dar să nu-i credeţi. Ei pescuiesc în ape tulburi, cu anumite intenţii! Mari şi importanţi sunt alţii, sunt cei care cântă «casa noastră» cu «trei pruni frăţâni», care simt cum «miroase via a tămâios şi coarnă» sau aud «cum bat în geamuri razele de lună» ori văd cu ochii minţii cum «au înflorit măghiranii…». Restul e deşertăciune! Steaua noastră e vie încă şi luminează, deşi n-o preţuim cum se cuvine şi ne facem că n-o vedem, câteodată”.

Că asistăm astăzi la o intensă spălare a minţilor, la un asalt asupra conştiinţei propriei noastre istoricităţi este mai mult decât evident. Principala forţă, dacă nu cumva singura, de contracarare a unei asemenea campanii cu program şi a efectelor ei nu ar putea fi alta decât şcoala. De aceea, Ioan Aurel Pop, precum şi alţi colegi ai săi pledează pentru reintroducerea istoriei în toate tipurile de şcoli, câte două ore pe săptămână: „Răzbunarea pe disciplina numită istorie pentru toate ororile vieţii omeneşti din trecut este contraproductivă şi periculoasă. Ea va conduce la somnul raţiunii, născător de monştri (Goya). Abia atunci, istoria ar putea să fie cum zicea – metaforic – Marin Preda!”. Adică „înceată şi nepăsătoare”. Numai că şcoala s-a degradat enorm în ultimul sfert de secol. Ioan Scurtu observă aproape resemnat: „Într-o lume (lumea românească de azi – nota mea) în care domină impostura şi spiritul distructiv, învăţământul nu poate evolua pe alte căi”. Reputatul om de ştiinţă deplânge un fapt de o dureroasă elocvenţă: desfiinţarea şcolilor. Numai pe parcursul a doi ani, 2009-2010, în România au fost desfiinţate 1200 de unităţi şcolare, copiii fiind nevoiţi să bată, în condiţii vitrege, drumuri de 10-15 kilometri până la cea mai apropiată şcoală. Fireşte, cei care se mai încumetă. Învăţământul, sănătatea şi cultura, ca să nu mai vorbim de industrie şi agricultură, au fost puse la pământ de aşa-numita noastră clasă politică - incompetentă, coruptă şi trădătoare de ţară.

Seniorul istoriografiei contemporane Dan Berindei respinge amestecul politicii în domeniul istoriografiei. Este o nenorocire când politica îşi bagă coada în istoriografie, spune nonagenarul vicepreşedinte al Academiei Române. Istoricii sunt cei dintâi care îşi amintesc cu groază de „sinistra perioadă Roller”, despre care nimeni nu credea că se va mai întoarce vreodată. Dar s-a întors, într-o altă formă, în epoca postdecembristă, cu urmaşi ai aceluiaşi personaj. Roller a fost totuşi destul de repede trimis în neant, spre deosebire de continuatorii lui de azi care ocupă scena de 27 de ani şi se simt tot mai bine. Până când?! Sunt de reţinut apoi aprecierile, rememorările, opiniile academicianului Dan Berindei ce privesc caracterul şi psihologia românilor la care s-au referit cu maximă luciditate din diverse perspective Eminescu, Drăghicescu, Argetoianu sau Emil Cioran. O gravă carenţă a noastră este lipsa de demnitate: „Noi n-am avut suficientă demnitate de a ne apăra interesele. Toate ţările care au intrat în Uniunea Europeană au avut grija şi au grijă să-şi apere propriile lor interese”. Istoricul numeşte două dintre ele: de la Vest – Anglia, iar de la Est – Polonia. La noi?: „La noi a existat tendinţa de a executa servil nu doar ce ni se cere, ci de a executa servil ceea ce ar face plăcere celorlalţi”. Nu mai puţin nociv este provizoratul în care ne complacem şi pentru care avem, se pare, o tristă vocaţie. La orice schimbare de regim, observă Dan Berindei, se neagă tot ce s-a făcut înainte, „se aruncă totul…”. Politicianul român nu a învăţat nimic din istorie, bunăoară din lecţia lui Carol I, care a înţeles că reformele lui Cuza erau fundamentale pentru statul român modern şi care „şi-a construit lunga sa domnie pe această osatură de reforme ale lui Cuza”.

Printre cei intervievaţi de Rodica Lăzărescu se află şi Tudor Gheorghe, un mare artist care a adus servicii inestimabile poeziei româneşti, ca un tălmăcitor muzical al ei fără egal. Are dreptate să spună despre sine că nu e „asimilat cu nimic din ceea ce înseamnă trecătoarea modă. Eu m-am redescoperit pe mine însumi graţie marii poezii a neamului românesc”. Într-adevăr, Tudor Gheorghe a avut şi are în cătare marea poezie românească, cea cultă şi cea populară. Ca poet, fiindcă este el însuşi şi poet, optează pentru o lirică de factură „păunesciano-maiakovskiană”, adică o poezie socială, o poezie dură „despre noi înşine şi cum ne-am pierdut tot – de la limbă la demnitate”. Ba – zice el – şi dreptul la prietenie. Nu se consideră un compozitor, ci „un foarte bun amplificator al muzicii interioare a poeziei”. Foarte interesante sunt observaţiile acestui artist polivalent care cunoaşte bine ţara şi oamenii ei, privind imaginea României de azi şi mentalităţile celor ce încă o mai locuiesc. Întrebat dacă mai există acel Mitică interbelic, Tudor Gheorghe îşi aminteşte că l-a mai apucat pe când era student la Teatru, dar între timp dragul de Mitică cu specialul său rafinament „a dispărut şi i-a luat locul mârlănia”.
Constantin Coroiu