Fantezia şi tentaţia imposibilului

Romanul, s-a spus, este triumful genului burghez în literatură. Burghezia însă – ca toate celelalte de pe lumea asta – s-a schimbat şi se schimbă odată cu societatea umană, înainte de toate odată cu revoluţia tehnico-ştiinţifică şi cu alte revoluţii, inclusiv cea sexuală. Ceea ce nu înseamnă că a şi evoluat în cea mai bună dintre direcţii. Şi-a schimbat mentalitatea sau, mai bine zis, mentalităţile, habitudinile, însăşi fizionomia. Dar şi-a dovedit şi rezistenţa. O rezistenţă salvatoare. Nu numai că nu a dispărut de pe scena istoriei, aşa cum îi prezicea o anumită ideologie, dar s-a „reformat”, s-a întărit, s-a diversificat, încât s-a vorbit şi se vorbeşte chiar de burghezia comunistă.

Astăzi, burghezul, micul sau marele burghez, mai puţin rafinat ca odinioară şi mai ignorant decât înaintaşul său, cel aşa-zicând clasic, nu mai citeşte romane, nu se mai lasă purtat de valul naraţiunilor ample şi de fascinanta lor lume, fiindcă este ocupat din zi până în noapte, iar nu arareori şi noaptea, cu manageriatul, cu afacerile, cu profitul, cu computerul şi televizorul, cu politica de partid şi de interese, cu efortul de cucerire a puterii. Nici măcar profesioniştii lecturii nu mai sunt cei din epocile trecute, din cea interbelică de pildă sau, la noi, din deceniile de după Al Doilea Război Mondial. Telenovelele ori bârfele şi dejecţiile de pe aşa numitele reţele sociale îi dau burghezului contemporan senzaţia că plonjează în epic, îi satisfac nevoia de poveste, fiindcă, să fim drepţi, această nevoie încă există, burghezul începutului mileniului trei nu s-a dezumanizat de tot. Ceva omenesc tot a mai rămas în fiinţa sa.

Pe intelectualul autentic, onest, preocupat de greutăţile şi nevoile cotidiene, duşman al ignoranţei, al subculturii, al kitsch-ului, al imposturii, gustul lecturii profitabile spiritual nu l-a părăsit cu totul. Dar şi el a fost nevoit să se adapteze ritmului, noilor condiţii şi sensibilităţi. Fiindcă pe lângă faptul că, din fericire, nu prea confundă punctele de vedere, un apanaj al proştilor, cum credea Mihail Ralea, omul inteligent se adaptează. Navighează pe internet, dar nu se desparte de carte, îi reciteşte uneori pe clasici – inclusiv pe cei în viaţă – dar este extrem de selectiv în ceea ce priveşte noutăţile editoriale. Citeşte eventual cu interes Omul recent al lui Patapievici, dar nu se încumetă să parcurgă un roman cu acelaşi număr (mare) de pagini. Preferă, cel mult, întrucât trăieşte într-o vreme în care realitatea devansează cu mult ficţiunea, literatura confesivă, biografiile, naraţiunile ale căror personaje sunt reale, nu de hârtie.
Fireşte, e de datoria prozatorilor – o datorie, nu în ultimul rând, de conştiinţă –să creadă în destinul genului epic şi, în primul rând, al romanului. Burghezul şi ʺeroul timpului nostruʺ, repet, nu mai sunt deloc cei de până mai ieri. Cu toate acestea, după câte se poate omeneşte prevedea, romanul nu va muri. Un mare prozator nord-american avertiza cu vreo două decenii în urmă, pe fondul unor temeri şi speculaţii privind moartea romanului: „Dacă aş crede că romanul a murit, aş scrie un roman cu acest subiect”. Ceva mai târziu, Márquez îşi făcea public un proiect care a pus în aşteptare multă lume, demn de geniul autorului „Toamnei patriarhului”, şi anume un roman al romanelor – o operă în mai multe volume care tebuia să cuprindă povestea scrierii celebrelor sale naraţiuni. Marele povestitor de fapte, cum îi plăcea să fie considerat, şi încă de fapte cât se poate de reale, deşi este exponentul „realismului magic”, a simţit pulsul epocii, a intuit spre ce se îndreaptă noua sensibilitate a cititorului de azi şi şi-a propus să ne dea o biografie romanescă a propriei sale opere.

La ceremonia de la Universitatea de la Alcalá de Henares, cu prilejul conferirii Premiului Cervantes (echivalentul Nobelului în spaţiul hispano-american), Mario Vargas Llosa a rostit un discurs cu un titlu incitant: „Tentaţia imposibilului”. Discursul a fost un elogiu adus lui Don Quijote, - „un erou simbolic al umanităţii” care – observa autorul „Războiului sfârşitului lumii” – a modelat în chip definitoriu talentul, geniul, caracterul celor ce aveau să scrie proză, după Cervantes, în limba acestuia. Llosa a vorbit despre ruta Cavalerului Rătăcitor de la Mancha. „Quijote iese din el însuşi, cu adevărat, traversând limitele interzise ale existenţei sale, tinzând astfel spre iluziile ficţiunii”. Don Quijote ar simboliza, în viziunea lui Llosa, utopia creatorului, a scriitorului aflat în faţa hârtiei albe – sau, mă rog, a ecranului computerului – încercând să convertească iluzia, visul în poveste scrisă. Scrisul însuşi ar fi, aşadar, o aventură ce îşi are modelul în aventura lui Don Quijote, adică în arhetipul aventurii. „Realitatea se combate prin intermediul fanteziei” crede marele prozator ce debuta fulminant la numai 27 de ani cu romanul „Oraşul şi câinii”, despre care criticii nu au ezitat să afirme că este scris cu o mână de maestru, Vargas Llosa spulberând astfel ideea, devenită loc comun, că proza, romanul, genul maturităţii cu alte cuvinte, presupun multe acumulări, o cât mai mare experienţă de viaţă etc. Când însă el însuşi a părăsit masa de scris şi, precum Don Quijote, s-a aruncat în vâltoarea politicii, lăsându-se purtat de o iluzie, fantezia sa s-a dovedit total neputincioasă în faţa realităţii. Şi-a dat seama de incompatibilitate în momentul în care cea mai apropiată fiinţă, soţia sa, l-a întrebat: „Îţi aduci tu aminte că odată ai fost scriitor?”.

Fiindcă ce înseamnă un trecător fotoliu de preşedinte în comparaţie cu cel al făuritorului de lumi, care este scriitorul epic, romancierul!? Şi încă unul de anvergura lui Llosa. Fireşte, a trebuit să se întoarcă la adevărata sa menire şi să constate că experienţa politică, electorală, cunoaşterea ţării sale până la ultimul cătun, după ce a străbătut-o, inclusiv călare pe o altă Rosinantă, i-au întărit convingerea – aşa cum profeţea în discursul ţinut la Madrid – că „visul şi lectura vor salva umanitatea”. O fi poate şi aceasta tot o iluzie... Dar măcar este una cu care trebuie şi merită să trăieşti ca romancier din stirpea celui ce l-a creat pe Don Quijote – „erou simbolic al umanităţii”.

Caragiale constata cu amar orgoliu: „Mai bine hingher decât literat român!”. În treacăt fie zis, şi în această privinţă realitatea României de azi îl confirmă cu asupra de măsură. Mai important este însă altceva. Iar pentru că l-am pomenit pe genialul Nenea Iancu, îmi aduc aminte că, cu ani în urmă, la o dezbatere organizată de Uniunea Scriitorilor, un cunoscut actor făcea o observaţie profundă despre ecoul unor opere dramatice precum cea a lui Caragiale: „Atunci când mergem la teatru, râdem în hohote şi apoi, odată ajunşi acasă, ne pare rău că am râs şi ne simţim vinovaţi!”.

Ce vreţi mai mult?! 

Sursa foto aici.