Fiinţa vie a străzii Aurora (I)

O carte împotriva uitării şi a selecţiei operate, uneori, de memoria care pierde oameni, ani, întâmplări, sentimente, stări, senzaţii, în oglinda lacomă a vremii, scrie, din dragoste pentru Iaşi, Corneliu Carp în Ziua în care mi s-a sfârşit copilăria (Editura PIM, 2017), rechemând, în instanţa aducerilor-aminte un timp (pe)trecut, cum va fi încercat şi în cele­lalte volume de proză, Tăvălugul amintirilor (2014), Lacrimile de pă­cat (2015), în versurile din Colivia de vise (2016) ori în publicisti­ca tipărită în paginile culturale ale publicaţiilor ieşene. Sub devi­za „scrie tot ce ai pe suflet”, Ziua în care mi s-a sfârşit copilăria este o carte despre farmecul special al Iaşului vechi, al unei mahala­le evocate acum prima dată a cărei axă este strada Aurora, Axis Mundi, uliţa copilăriei lui Corneliu Carp: „Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa într-un cartier dintre Copou şi Păcurari, pe strada Auro­ra, dintre Regiment şi parcul cu teiul lui Eminescu, strada copilă­riei mele, cu un farmec deosebit, datorită locurilor de joacă şi mai­danelor, care cuprindeau cât vedeai cu ochii”. Corneliu Carp este printre (prea) puţinii care îşi mai amintesc, pentru că au „prins”, tramvaiele de pe Sărărie şi Păcurari („Se spune că pe Păcurari ar fi fost două linii de tramvai, însă eu mi-amintesc de una, cu o buclă la Petru Poni. Tramvaiul dinspre centru spre Păcurari se oprea în bucla de la Petru Poni să-i facă loc celuilalt tramvai care se ducea din Păcurari spre centru”), căruţaşi, vânzători ambulanţi de sifoane, jo­curile şi jucăriile de pe maidanul (cu dragoste) al copilăriei, atmos­fera de nerepetat a sărbătorilor de iarnă, vatmanii, hingherul Catara­mă, crâşmele vremii, cu băuturile de atunci, Rachiul alb şi Secărica (Aluniş sau Crama Pieţei, La Huţu Mihai, Vâlcele, Rarău, Ca la mama acasă, Chiriţoaia, la Vânătorul de azi), frizeriile La Iosub, La Katz, maşina de tuns a „unuia Botez”, în spate la Cinematograful Victoria, băcăniile lui Căileanu, „mai sus de şcoala Petru Poni” şi Pa­şa a doamnei Bucătaru, „prăvalia din Târguşor”, dar şi echipa de fotbal CSMS Iaşi ai cărei jucători de „tineret”, după o finală cu Dinamo Bucureşti, au primit „câte un ceas «Ruhla»” (cei din Capitală, „câte un cupon de stofă pentru haine”), juniorii „primeau lunar câte o cutie de rahat de câte cinci kilograme fiecare”, iar „conduce­rea Fabricii de Antibiotice Iaşi le făcea cadou câte o bucată de glucoză, din acelea, calupuri mari ce le foloseau la prepararea antibioticelor"; a trecut vremea ceasului din ţara prietenă, R.D.G., a rahatului şi glucozei: azi e cu „euro”, cât mai mulţi şi fără finale…

Corneliu Carp adună amintirile şi oamenii de pe strada Aurora, care încă mai sunt, la cârciuma La ga­raj, în capătul uliţei copilăriei, la domnul Stratulat Mihai; acesta e locul povestirii şi aducerii-aminte, între prietenii pierduţi, azi, regăsiţi, reconstituind istorii, destine şi, mai ales, mahalaua cu farmecul discret al arhaicităţii sale, vizibil ori sugerat în tot fe­lul de semne care încă rezistă aievea sau în memoria convivilor de la masa mereu încărcată cu fripturi, mici, caşcaval, bere, pastramă de oaie, rom Jamaica şi nelipsitul vin moldav; branşamentul la apa potabilă „prin anii 1957-1958”, când apar cişmelele, „obiecte” din inventarul stradal al vechiului târg, până mai ieri susurând încă pe trotuarele sale, împărţirea mahalalei între săraci şi „mai înstăriţi”, în curgerea domoală a istorisirilor, într-o înşiruire amintind de alte două topos-uri ale prozei noastre de-acum clasice, Hanul Ancuţei al lui Mihail Sadoveanu şi Poiana lui Iocan a lui Marin Preda; în formula epică din Ziua în care mi s-a sfârşit copilăria e şi câte ceva din Amintirile lui Creangă, prozatorul ieşean căutând, însă, mereu, o cheie proprie pentru rememorările sale, aducând în propria (auto) biografie potenţiale personaje de roman (Ali Mănescu, „tâlhar de me­serie”, ajuns şef al Poliţiei, Cornel Rusu, Titi Moraru, copilul orfan crescut de Maria Câra, spălătoreasa etc.): „În vale erau mai în­stăriţi, ceilalţi din deal, din Ponoare, Șipoţel, Tăcuta, Fundacul Babei şi o parte din Belvedere erau mai necăjiţi, însă omenoşi. Dacă-ţi aminteşti: luam borş de la Moşul Florea, din Tăcuta, de la Brumă din Șipoţel sau de la Popovicioaia din Belvedere, fiindcă mai sus spre capătul din deal al Aurorei nu era niciunul care să facă borş adevărat, la chiup de lut, cu tărâţe de grâu, huşte şi frunze de vi­şin. Moş Florea îmi dăduse o carte de aventuri, Nevinovata sau copila izgonită din casa părintească, legată din multe fascicole apărute în ziarele din anul 1935.

Va urma...

Ioan Holban