File dintr-un jurnal de lectură

* „Cartea aparţine acelei categorii de ustensile care, odată inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din această categorie mai fac parte: foarfecele, ciocanul, lingura şi bicicleta” - Umberto Eco

Am recitit cuvântările rostite în 1956, la Congresul Uniunii Scriitorilor din RPR. O excepţie: intervenţia lui Marin Preda. Referindu-se la personajul literar, creatorul „Moromeţilor”, de la a cărui naştere s-au împlinit în acest august 91 de ani, polemiza subtil: „Pentru eroul prozei epice, de pildă, problema libertăţii sociale devine la un moment dat atât de individuală, unică şi majoră, încât se transformă în marea sa problemă, iar celelalte probleme rămân fie rezolvate, fie dependente de problema cea unică, fie de importanţă secundară. La fel devine problemă unică, pentru eroul prozei epice, marea problemă a căsniciei, a fericirii, sau nefericirii, problema «dormitorului», cum spune Tolstoi. Individul suportă marile catastrofe sociale şi naturale cu mult mai multă uşurinţă decât catastrofa casnică, gelozia, trădarea sau chinurile iubirii neîmpărtăşite, spune Tolstoi. Şi eu sunt convins că marele scriitor nu greşeşte, că individul astfel e făcut şi că nu e rău că e făcut astfel”.
Citându-l nu pe Lenin ca alţi vorbitori, ci pe Tolstoi, punând accentul pe drama individuală, Marin Preda îşi dezvăluia în amintitul for împotmolit în limbajul de lemn al epocii, evazionismul, umanismul, făcând, în fond, dovada unei mari conştiinţe artistice.
La o întâlnire cu librarii italieni, Umberto Eco afirma: „Cartea aparţine acelei categorii de ustensile care, odată inventate, nu mai sunt susceptibile de a fi ameliorate. Din această categorie mai fac parte: foarfecele, ciocanul, lingura şi bicicleta”. Ideea scriitorului era că nimeni şi nimic nu vor putea modifica în mod esenţial Cartea, nici chiar tehnologiile şi suporturile ultramoderne. Această opinie mi-a amintit însă de o reflecţie a unui personaj al lui Roa Bastos: „Cărţile îşi au destinul lor, dar destinul nu are nici o carte”. Ceea ce consună cu o altă observaţie a autorului „Pendulului lui Foucault”, de această dată privind „născocirile” scriitorului în raport cu adevărul istoric şi cu relativitatea în timp a acestuia. În lumea reală totul este la urma urmei efemer şi schimbător. Ce se petrece însă în „Război şi pace” sau în „Fraţii Karamazov” este pentru totdeauna. Nimeni şi nimic nu mai poate schimba ceva, decât doar nişte regizori sau editori exaltaţi ori impostori. Dar schimbările lor sunt cel mult alte poveşti, alte „istorii” ce le aparţine şi care, de regulă, sunt sortite neantului ab initio. „Toţi filosofii – observă Umberto Eco – şi-au răcit gura spunând: există, de o parte, realitatea – o lume în care Jacques Chirac este preşedinte al Republicii Franceze – de cealaltă parte, ficţiunea – o lume în care găseşti un tip care se numeşte Sherlock Holmes. Filosofii au avansat mereu supoziţia că universul ficţional are un nivel de adevăr, inferior. Pentru mine este exact invers... Tot ceea ce noi numim adevăr în lumea realităţii poate să fie pus în cauză. Vom descoperi poate într-o zi că Einstein s-a înşelat, dar ficţiunea, faptul că Emma Bovary moare, e ceva sigur. Nu se discută. Dacă cineva vrea, poate să scrie o altă istorie, dar în ce priveşte universul lui Flaubert, ea moare”.
Borges postula că „ideea lecturii obligatorii, în literatură, este o idee absurdă, cum la fel de absurd ar fi să vorbeşti de fericire obligatorie”. Înţelegem şi mai bine sensul acestei aserţiuni amintindu-ne că tot el credea că literatura este o formă a fericirii. Sau, poate, măcar o compensaţie. O formă a fericirii a fost, cu siguranţă, literatura pentru Garabet Ibrăileanu, un Cititor, cu majusculă, al cărui portret viu, memorabil, i-l creionează cu o pană de mare prozator Valeriu Cristea în eseul „Spaţiul în literatură”. Un cititor care a iubit femei din cărţi, nu a dansat decât la baluri fastuoase ca cel al Nataşei Rostova din „Război şi pace” şi care se refugia, cu stocul corespunzător de ţigări, din lumea reală, plină de microbi, fie ei şi virtuali, într-o odaie dintr-un vechi „fundac” al Iaşilor ce se umplea de fum şi de eroii marii literaturi. Sunt convins că, dacă n-ar fi existat literatura, Ibrăileanu s-ar fi sinucis de tânăr.

Sursa foto: wikimedia.org