George Topîrceanu și Otilia Cazimir, o dragoste născută în casa lui Sadoveanu, încheiată cu lacrimi și scandal

Iubirea dintre George Topîrceanu și Otilia Cazimir a depășit-o în intensitate și dramatism pe cea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, însă nu a fost la fel de populară, mai ales că mare parte dintre scrisorile pe care și le trimiteau au dispărut la moartea poetului. Otilia Cazimir și George Topîrceanu s-au cunoscut în casa lui Mihail Sadoveanu, în casa căruia se întâlneau des. Iubirea lor a pornit după un divorț și s-a încheiat cu lacrimi și scandal.

George Topîrceanu s-a născut in Bucureşti pe 20 martie 1886 şi a fost fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena”, amândoi originari din părţile Sibiului.

Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandra Gavrilescu, ales de scriitorul Mihail Sadoveanu şi de criticul literar Garabet Ibrăileanu. Poeta s-a născut pe 12 februarie 1894, în Cotu Vameş, Judeţul Neamţ şi a fost cel de-al cincilea copil al învăţătorilor Ecaterina şi Gheorghe Gavrilescu. Poeta și-a urât pseudonimul pentru că, spune ea: „Cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă'.

Povestea lor a început, însă, după ce George Topîrceanu a divorțat de învăţătoarea Victoria Iuga, cu care se căsătorise în anul 1912 și cu care a avut un fiu, Gheorghe, conform a1.ro. Topârceanu era, printre alții, un partener de vânătoare al lui Sadoveanu, și se întâlnea foarte des cu Otilia Cazimir în casa acestuia.

Despre începutul poveștii lor de dragoste, Profira Sadoveanu spunea că Otilia era o femeie care știa ce vrea, în timp ce Topîrceanu era cuminte și supus, părând că se lasă mai degrabă purtat decât să aibă un rol activ în această relație, potrivit Avantaje.ro.

Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Otilia Cazimir unei bune prietene, în care își exprima sentimentele pentru George Topîrceanu
„16 mai 1937. Duminică seara. Azi am fost la cimitir, întâia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori). Mormântul lui, înțelegi mata cuvintele astea absurde? Mormântul lui! Dar nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. Am fost cu băiatul. E tăcut și îndărătnic ca tatăl său. Nu-i mic, cum crezi: are 24 de ani – și nici o situație. Îi place vioara și trăiește cu capul în nori. Fuge de-ai lui și vine să tacă la mine.

Mă duc cu el să-i fac haine, ne plimbăm amândoi, bem cafele. În curând va avea o slujbă (are bacalaureatul, atât) și mi-a promis că se înscrie la Universitate. Cred că o să mă asculte. Curios, mi se pare mai… mare decât el! Numai el putea fi mic, mic – și mai mic!' – și alintat! Știi ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praștie, o praștie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănușă nouă! Și avea aeroplane și muzicuțe. Și mie nu mi-au dat nimic. Le-am aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii serioși' cu jucăriile lui? Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai mare decât el!)', a scris Otilia Cazimir.

„Să-ți descriu odaia lui? Ar fi tare greu. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau între ele, într-o dezordine aparentă, pe care-o respectam, dar care era minuțios ordonată. Știi mata cum îi știam orice lucrușor, orice carte, orice fleac? El îmi spunea că-s miraculoasă, că se teme de mine. Și acum le știu pe toate cum erau. Și dacă, prin imposibil, s-ar întoarce toate la locul lor și peste zece ani aș ști unde să găsesc un capăt de ață!

Știi că am râs până la sfârșit, ca să-i dau curaj?' Acum, a rămas în mijlocul odăii un morman de cărți. Le cataloghează un student, supravegheat cu strășnicie de familie. Ieri mi-a scris ministrul că, după ce le va cumpăra ministerul, să mă duc să-mi iau ce mi-e drag. Dar, n-ar fi luat tocmai ce mi-ar fi drag mie? Voi mai găsi volumele de psihologie ale lui Dumas, negre pe de margini de adnotări? Şi Le rire' al lui Bergson, şi atâtea altele? Mă lași să pun deoparte, pentru mata, una din cărțile care i-au fost dragi, dacă voi mai găsi vreuna?

O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalți. Sărăcuțul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie! O să am cuverturile lui de divan, covorașul cu icoana, mașina de scris, un telefon, o măsuță, maperonul de la mata, clișeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera', îi mai scria Otilia Cazimir prietenei sale.