Gr.T. Popa şi războiul româno-român

Remarcam într-unul din episoadele precedente ale acestui serial prilejuit de apariţia la Junimea a primului volum din seria „Scrieri” ale lui Gr.T. Popa, că discursul acestuia este adeseori amar, dar nu sceptic, cum e, de pildă, cel al lui Octavian Paler.

Eseistul, analistul, gânditorul lasă întotdeauna deschisă o fereastră spre orizont, chiar dacă în casă – a se citi în România noastră eternă – exista şi există mai mereu multă confuzie, ceartă pe mize meschine, atmosferă conflictuală, dezinteres faţă de problemele mari, dezbinare, pâră şi obedienţă la porţi străine, corupţie, trădări. El speră că sunt totuşi posibile încetarea războiului româno-român, coagularea forţelor în interes naţional sau, cu vorba sa, coeziunea - ce i se pare a fi vitală mai ales în momente grele pentru fiinţa statului, când, spre a le depăşi, trebuie să fim uniţi „oricât de opuse ne-ar fi ideile şi angajamentele de grup”. Idealistul lucid avea însă serioase motive să fie dezamăgit de cruda realitate românească în devenirea ei. Românii, zicea Ibrăileanu, s-au ocupat în istorie mai mult cu importul. Evident, în primul rând de forme fără fond. Ne lipseşte vocaţia construcţiei durabile, dar o avem în schimb pe cea a distrugerii, a demitizării băşcălioase, a maculării valorilor ratificate de istorie şi intrate în conştiinţa unui neam, atâtea câte sunt. Mai trist este că însăşi intelectualitatea, cu excepţiile pe care le ştim sau pe care nu le ştim, iar excepţii există şi vor exista în fiecare epocă, „colaborează” la aceste acţiuni, în fond antinaţionale, cu o frenezie, de cele mai multe ori motivată de irezistibilul „pumn de arginţi”.

În 1936, Gr.T. Popa comenta ceea ce atunci, nu şi astăzi, era „un eveniment puţin obişnuit”. Nişte generali, vreo câţiva directori din Ministerul Instrucţiei şi doi profesori universitari au strâns în jurul lor pe unii nemulţumiţi ori care se considerau nedreptăţiţi de Academia Română şi s-au autoproclamat Academia de Ştiinţe din România, a cărei structură urma să se compună din 70 de „nemuritori” şi dintr-un număr nelimitat de locuri pentru cei ce aspirau la „nemurire”, adică membri corespondenţi, uzurpând astfel numele unei instituţii naţionale de incontestabil prestigiu şi arogându-şi drepturile acesteia.

Dincolo de aspectele juridice ale unei asemenea isprăvi, Gr.T. Popa demonstrează pe bază de fapte cât de necugetată, ca să nu spun ridicolă, era ea. Nu lipsesc argumentele ce ţin de bunul simţ. Autorul amplei analize, căci de o analiză este vorba, admite că, pe lângă mulţi veleitari, sunt în fiecare moment şi vor fi mereu nu doar nemulţumiţi, ci şi nedreptăţiţi cu adevărat. Iar fiindcă tocmai ne aflăm într-un astfel de moment, al unor nemulţumiri sau frustrări care ar exista în breasla scriitorilor, dar probabil că şi în alte bresle, reamintesc aici ceea ce le reamintea şi Gr.T. Popa contemporanilor săi: „În strălucita Academie Franceză, Corneille a fost de două ori respins; asemeni Voltaire n-a putut intra decât la a treia candidatură; iar Victor Hugo a căzut de trei ori. Tot aşa, Pasteur s-a văzut refuzat de două ori şi de abia a intrat a treia oară”. Savantul dă şi alte exemple răsunătoare pe care nu le mai consemnez. Dar, observă el, nici prin cap nu i-a trecut cuiva dintre aceste celebrităţi că trebuia subminată, desfiinţată sau măcar contestată Academia Franceză, deşi unii au criticat-o sau au persiflat-o precum, de pildă, Montesquieu în „Lettres persanes”. La noi, da! Oare de ce? Un răspuns pe cât de simplu, pe atât de maliţios, ar fi acela că nu ne-a fericit Dumnezeu nici cu vreun Voltaire, nici cu vreun Victor Hugo sau Pasteur. Şi nici nu ne va ferici, atâta timp cât, atrăgea luarea aminte G. Călinescu, mâncăm seminţe pe cărarea pe care ar putea păşi sandala unui Platon român… (Constantin Croitoru)