Nichita Danilov şi „infernul discutabil” al literaturii

Cu ani în urmă, într-un comentariu la volumul său de eseuri şi portrete literare „Capete de rând”, spuneam că Nichita Danilov are fibră sau, cu vorba lui Gabriel Garcia Marquez, glandă de scriitor total. Când făceam această afirmaţie, nu aveam, desigur, în vedere doar multitudinea genurilor abordate de el, ci mai degrabă polivalenţa ca atare talentului care se poate vădi fie chiar şi în unul şi acelaşi text. Mai observam că totale sunt şi dăruirea şi opţiunea sa pentru literatură. Mărturisind că trăieşte „la un mod sublim, paroxistic, realitatea şi irealitatea literaturii”, Danilov se autodefineşte deloc emfatic aşa cum s-ar părea. Defineşte-te singur şi vei fi crezut, postula Călinescu. Şi el o face cu bărbătească sinceritate. Tocmai fiindcă literatura înseamnă pentru Nichita totul, existenţial, moral etc., adevărul că ea „nu poate schimba lumea”, cum cu luciditate e nevoit să constate, ar putea fi resimţit ca o frustrare. Nu e nici pe departe singurul care ar suporta-o.
De pildă, unul dintre cei mai mari şi mai erudiţi scriitori ai secolului trecut, Alejo Carpentier (mort în 1980), constata şi el, împăcat cu sine şi cu propria-i menire, că lumea nu o pot schimba nici marile romane, nici marile poeme sau piese de teatru. Singurele cărţi care schimbă lumea, zicea el, sunt „Biblia” şi „Capitalul”. Au trecut câteva decenii de când Carpentier ieşea poate dintr-o dulce iluzie. Tot pe atunci sau poate chiar mai devreme, un scriitor român, Radu Stanca, observa îngrijorat şi revoltat: „Literatura a trecut cu desăvârşire pe planul al doilea. Dar asta nu pentru că pe planul întâi s-ar afla altceva. Tocmai aici e mizeria: pe planul întâi nu e nimic”. Ce ar mai spune astăzi un Radu Stanca sau un Carpentier?! Oricum, viitorul literaturii îi preocupă nu numai pe scriitori, însă mai ales pe ei.
Pentru Nichita Danilov, asemeni personajelor din operele marilor ruşi, cele cehoviene în orice caz, viitorul, înainte de a fi, cum e şi firesc, o problemă a celor ce ne vor urma şi, aşa-zicând, vor vieţui în el, e una a celor de azi. Referirea la ruşi şi, în fond, la sufletul lor imens, nu o fac întâmplător. Mi-o motivează Danilov însuşi: „Sunt experienţe şi imagini pe care le moştenim din moşi strămoşi, pe cale genetică”. Iar el le moşteneşte cu prisosinţă. Încât mi se pare firesc faptul că Nichita se întreabă: ce se va întâmpla cu literatura, cu limbile şi culturile naţionale şi, în legătură directă cu asemenea interogaţii, ce se va întâmpla cu sufletul omului ca urmare a globalizării uniformizante, alienante?! Sunt întrebări care neliniştesc profund.
Volumul „Portrete fără ramă” (un titlu ce sugerează imaginea unei lumi în continuă mişcare), apărut la Editura Tracus Arte, e într-o deplină unitate de viziune, de stil, de spirit, de lirism şi reflexivitate, ca şi de obsesii, cu precedentele cărţi de eseuri, portrete şi pamflete literare ale lui Nichita Danilov: “Urechea de cârpă” (titlu inspirat parcă din universul macondian al lui Marquez) şi “Capete de rând”. Este o carte ce reconfirmă vocaţia multiplă şi talentul polivalent al autorului; un roman al literaturii şi vieţii noastre literare din ultimele decenii, cu multe poveşti reale, dar din care nici ficţiunea bine temperată ce potenţează deopotrivă epic şi liric discursul nu lipseşte. Prozatorul, eseistul, portretistul cu o remarcabilă putere de observaţie şi fină intuiţie psihologică se însoţesc fecund cu jurnalistul cultural şi criticul literar pe care l-ar putea invidia mulţi dintre profesioniştii genului, îndeosebi privind analiza textului poetic. Sensibilitatea şi sagacitatea lui Danilov sunt ilustrate în comentariile despre poezia lui Aurel Pantea, Gabriel Stănescu, Caius Dobrescu, Emil Stratan şi alţii, dar şi despre cea a unor poeţi de pe un raft situat mai sus ca: Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu sau Mihai Ursachi. Nichita, prenume norocos în literatura română postbelică, ni se confesează: “Prin geamul aburit de litere, am aruncat o privire în camera obscură ce adăposteşte viaţa noastră literară. Am putut vedea înlăuntrul ei atât cât mi-a permis conştientul şi, desigur, subconştientul. Am văzut o parte din „infernul discutabil”, dar şi din paradisul indubitabil al creatorului aplecat asupra cuvântului ce urma să fie rostit public. M-am străduit, desigur, să desluşesc şi personajele ce animă scena noastră culturală. Am căutat să întrevăd în spatele autorului nu fantoşe, ci omul. Câteodată l-am descoperit, câteodată acesta mi-a alunecat printre degete. Decojind autorii de hainele lor festive, am încercat să descopăr câte ceva din psihologia lor şi din taina actului creaţiei. Am văzut şi tragedia, dar şi «comedia literaturii»”. Mă voi referi în foiletoanele ce urmează la acest spectacol tragicomic în viziunea lui Nichita Danilov.

Constantin Coroiu