Nopţile şi zilele unui vechi cronicar (I)

Cronice şi...anacronice (Editura Junimea, 2017) este o carte frumoasă, acroşantă în emoţia, lirismul şi mărturisirile unui singuratic, cu o arhitectură fastuoasă, atent elaborată - o carte luminoasă, cu toate umbrele ei, venind din tristeţile şi nostalgiile autorului „optzecist”, unind firele atât de complicate, de teoria literaturii, ale jurnalului intim, confesiunilor şi memoriilor, într-o fermecătoare formulă integratoare; scriind despre Adrian Neculau, prietenul pierdut, Nicolae Turtureanu spune că profesorul „practică povestirea autobiografică": sintagma i se potriveşte autorului însuşi ca o mănuşă pentru că, iată, textele din Cronice şi... anacronice sunt fragmente dintr-o întinsă povestire autobiografică, începând cu poezia din Punctul de sprijin, Nocturne, Pentru cine exist, Poezie deschisă, Ascunsa rană, Poezii din secolul trecut, Atâta verde peste cerul alb, Eternitatea, desigur, Precedentele, Penultimele, continuând cu proza şi publicistica din Cuvinte încrucişate, Mătrăguna dulce, Jurnal post-mortem, Dublă cetăţenie. Treisprezece scrisori, Capăt de linie, Trafic de influenţă. În fond, parafrazând titlul unei cărţi de poezie din anii '70, Pentru cine exist, toată literatura lui Nicolae Turtureanu este o neîncheiată detaliere a unei afirmaţii sau, altfel, o sumă de răspunsuri la interogaţia subînţeleasă în acel titlu; în fiecare carte de poezie, proză ori publicistică, de la debutul anului 1971 până la (ana)cronicele de azi, Nicolae Turtureanu caută un punct de sprijin, într-un ritual, mereu reluat, al (de)scrierii fiinţei în litera textului: în poezie, ca în acest Romanţ, recuperat la un capăt de linie din vârsta de aur a exerciţiilor de neuitare: „Dacă vei crede că viaţa mea/ se poate rupe într-o mie de părţi/ şi, pe fiecare din ea,/ ai putea să mi te arăţi/ am să te avertizez că nu,/ că nu mai este posibil/ decât pe o parte să apari tu/ şi pe cealaltă chipul tău invizibil/ şi, pe o parte tu să dispari,/ pe când pe alta iar te vei naşte”. Dar în proză? De ce scrie şi pentru cine există personajul-narator din Cronice şi... anacronice? Iată: „Cea mai grea umilinţă este atunci când îţi dai seama că eşti înzăpezit iremediabil - şi nu-i vorba neapărat de o înzăpezire reală, ci de troianul, muntele alb care se înalţă între tine şi restul lumii. Treptat, îţi dai seama că drumurile tale s-au scurtat, spaţiul e tot mai mic, eşti ca un animal priponit, care se tot învârte în jurul ţăruşului. Se strânge funia la par, zicea tata. Nu-ţi mai faci prieteni noi şi te îndepărtezi, uşor-uşor, de cei vechi; mai ţii la ei, dar ceva s-a estompat, îi cauţi tot mai rar - şi ei la fel, pe tine. Deşi nu prea vrei să recunoşti, constaţi, totuşi, că eşti pe cale de epuizare. Ți s-au diminuat nu doar puterile fizice, ci şi cele spirituale, sentimentale? Asta ar trebui să fie o propoziţie enunţiativă, dar, cu o nepierdută speranţă, îi pui un semn de întrebare şi o faci interogativă. Căutările tale s-au tot lovit de un zid - ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot una-i, nu? (...) Un dor fără saţiu şi fără spaţiu m-a consumat, mă consumă mereu. Această mărturisire trebuia să rămână acolo, în sertarele calculatorului, sub o parolă pe care n-o ştie nimeni. Nici acum n-ar trebui să împovărez pe cineva cu dramoletele, dilemele şi problemele mele. Dar, cum ziceam, înainte de Sărbători, oamenii se spovedesc, se împărtăşesc - şi cum eu n-am obiceiul de a mă mărturisi vreunui duhovnic, cui să le încredinţez, decât ţie, alter-ego-ul meu?”.

Scrisă pentru a sparge muntele alb care se instalează, adesea, între sine şi lume, fixând momentele când „sunt rănit şi mă doare”, povestirea autobiografică din prima parte a volumului, Deveniri este, în fond, schiţa unui Bildungsroman care începe, după canonul speciei, cu reîntoarcerea în illo tempore, în vremea copilăriei petrecute pe şesul Jijiei, la Iacobeni, „cu vacile sau cu caii, la păscut” şi pe uliţele satului, cu cele două „instituţii” importante, „cumparativa şi matul, crâşma”, cu amintiri-ecran despre bunicul pe care nu l-a cunoscut, cu primele jocuri erotice, făcând „schimb de taine” cu Geta - copii din copilărimea timpului, crescută între „credinţa, pe care ţi-o dădea familia, şi necredinţa- pe care încerca să ţi-o inculce şcoala” cu solemnitatea şi forfota „grijitului” gospodăriei în apropierea Paştilor, cu trocul care va fi fost, sute de ani, „afacerea” oamenilor locului („Cam în aceeaşi perioadă, când tata o pornea spre Țara de Sus, de-acolo ajungeau la noi în sat harabalele bucovinenilor - şi doar ce auzeai uliţele vuind de chemările lor: Mere-mereee! Pere-pereee! Prune-pruneee! Alţii aduceau cherestea, scânduri frumos geluite şi încă mirosind a obcină, linguri şi străchini de lemn, butoiaşe şi butelci, pentru rachiuri, fluiere de le ziceau duios (pentru cine se pricepea)... De regulă, era un troc, noi le dădeam grâu, porumb (boabe sau făină), floarea soarelui, zahăr, ei ne înmiresmau cu fructe (cărora le dusesem dorul toată iarna). Şi în timp ce copiii târguiau de-ale gurii, părinţii (gospodarii) negociau lemnăria, de care era atâta nevoie, pe valea cea văduvită de păduri a Jijiei”), în sfârşit, cu imaginea acasei, ţinta eternei reîntoarceri, cum îi spunea Mircea Eliade, „ficţiunea” din toate autobiografiile noastre literare, de la Humuleştii din Amintirile lui Ion Creangă la Lisa din Viaţa ca o coridă a lui Octavian Paler; casa cea nouă, aceea a naşterii este acasa lui Nicolae Turtureanu, oricâte adăposturi temporare ori case va fi locuit poetul la Câmpulung Muscel şi Bucureşti, Neptun, Valea Vinului, Costineşti, Târgu Neamţ, Sighişoara, Gura Humorului, Vatra Dornei şi, mai ales, după acasa Iacobenilor, casele din Iaşi. Acasa de pe şesul Jijiei e matricea fiinţei, spaţiul său de identificare, al vârstei de aur - „casa, şura cailor şi-a vacilor, ocolul oilor, ograda, cuptoraşul de vară, nucul... Şira de paie, uriaşa gireadă, căreia nepoţii de la oraş i-au dat foc” -, cu superbiile şi spaimele sale, mai ales, din „visul recurent” cu un lup „gata să mă-nhaţe” şi din constatarea târzie că şarpele casei, „norocul” ei, se va fi retras odată cu moartea mamei – acasă este locul primei căderi între structurile imaginarului: tavanul acela de acasă este ecranul pe care copilul va fi (între)zărit cealaltă lume, a ficţionarului din instanţa rememorării: „Tavanul acela a fost ecranul meu din copilărie, pe el rulau cele mai fascinante filme - asta cu mult înainte de-a fi văzut vreun film. Grinzile masive, din lemn de stejar, care susţineau podul, erau ca o columnă traiană, desfăşurată pe orizontală. Tot aşa, pe blana de scânduri, în care, sub presiunea vremii şi-a poverilor din pod, apăruseră tot felul de striaţii, se desfăşura un întreg basm, cu animale fantasmagorice, cu zmei, zâne şi feţi-frumoşi... Îţi trebuia doar un pic de imaginaţie ca să le animi. Și eu, stând cu ochii-n tavan minute-n şir, uneori ore (până s-adorm, sau să mă urnesc din pat), le porneam în crunte confruntări, sau în paşnice, nesfârşite călătorii, printr-un deşert ca o foaie de papirus. Și mai târziu, licean sau student fiind, când veneam în vacanţă mă dedam acestei plăceri estetice, la care ceilalţi nu rezonau sau, pur şi simplu, se amuzau de închipuirile mele. Treptat, prin ani, figurile au prins a se deforma, unele şi-au pierdut conturul - şi semnificaţia - pe alocuri, grinzile şi scândurile crăpaseră, de credeai că-n orice clipă se pot frânge. Un coşmar mă bântuia, ciclic: casa începea să se clatine, grinzile pocneau ca nişte vreascuri, tavanul sta să se prăbuşească peste mine… Chiar se prăbuşea! Dar, în clipa când casa m-ar fi strivit, mă trezeam din somn, lac de sudoare, încremenit în spaimă şi întrebându-mă dacă mai trăiesc”: iar tavanul chiar s-a surpat: „nu s-a prăbuşit peste mine, ci în mine, casa părintească”, scrie personajul-narator din Cronice şi... anacronice, care închide astfel vârsta de aur din satul de pe valea Jijiei, „unde mă născusem şi creşteam într-o totală comuniune cu pământul şi cerul şi oamenii care îl locuiau”.

Va urma...