Orson Scott Card – Umbra lui Ender

Stiu ca multi dintre voi ati citit volumele ce compun asa numita “Saga lui Ender” si sunteti familiarizati cu personajele si cu lumea imaginata de Orson Scott Card. Ei bine, dupa ce povestea a fost dusa la bun sfarsit, probabil in pana de idei, sau din dorinta de a revizita un univers de care s-a atasat, autorul s-a gandit sa mai intoarca povestea respectiva si pe alte parti. Asa s-a nascut “Saga umbrelor”. Prima parte a acesteia, “Umbra lui Ender” reia actiunea din “Jocul lui Ender”, si o prezinta prin prisma unui personaj secundar, de care probabil ca va mai amintiti: Bean.

Povestea fiind in mare cunoscuta, un rezumat nu e neaparat necesar; totusi, o sa incerc o scurta prezentare. Trebuie sa umplu cu ceva recenzia asta, si oricum nu puteti sa ma acuzati ca “spoileresc”. Bean este un soi de aurolac, care reuseste, prin inteligenta sa iesita din comun, sa supravietuiasca competitiei acerbe dintre vagabonzii abandonati pe strazile din Rotterdam. Este remarcat de o calugarita care cauta copii supradotati si astfel ajunge la Scoala de Lupta unde  vede ca elevii actioneaza la fel ca huliganii care il persecutasera in trecut; e drept ca aici nu foamea determina comportamentul copiilor, ci ambitia, sau poate natura lor violenta, care nu poate fi modelata prin educatie. In consecinta aplica si aici aceleasi metode care l-au ajutat sa supravietuiasca pe strazi. Nu are incredere in nimeni, spioneaza de cate ori are ocazia, mediteaza la sensul actiunilor profesorilor si, curand, ajunge sa inteleaga lucruri pe care ceilalti elevi nici macar nu le banuiesc. Are acces la dosarele colegilor sai si este incurajat de profesori sa formeze o armata de outsideri – vestita armata cu care Ender va castiga toate jocurile, si in final razboiul.

Daca veti gandi ca nu are rost sa va pierdeti timpul cu un roman a carui actiune si mai ales al carui sfarsit le cunoasteti deja, va inselati. Iata de ce: “Umbra lui Ender” are o intriga de sine statatoare, care nu copiaza ci completeaza romanul initial. Dealtfel, Ender nu apare aproape deloc in prima jumatate a cartii. Personajul principal nu este doar o umbra. Dimpotriva, este foarte bine conturat, credibil si simpatic.

Romanul explica mai pe larg actiunile comandantilor si planurile acestora in ceea ce priveste strategia razboiului cu gandacii. Aflam ca, de fapt, in optiunile comandantilor scolii  au existat intotdeauna doi copii pentru a fi conducatori.
Avem de asemenea o prezentare mai explicita a situatiei politice de pe Pamant, a fortelor ce stau intr-un echilibru fragil, mentinut numai datorita amenintarii gandacilor, si a modului in care Demostene si Locke vor sa influenteze politica Terrei.

Cu riscul de a folosi un cuvant prea pretentios, as spune ca avem de-a face cu un roman introspectiv, construit pe analiza continua a lui Bean asupra obiectivelor comandantilor, asupra strategiei si motivatiilor acestora. Perspectiva din care Bean vede lucrurile este mult mai corecta si mai logica decat a lui Ender. Avem practic de a face cu un copil diabolic de inteligent, un supravietuitor, care in final va fi singurul care va intelege adevarata miza a jocului, si ce inseamna de fapt acesta.

Cartea ofera multe amanunte despre strategia razboiului, si face adesea referire la mari generali ai istoriei, de la Cezar la Napoleon. In postfata, autorul mentioneaza ca sursa de inspiratie o colectia de eseuri “Creatorii strategiei moderne. De la Machiavelli la era nucleara”. Probabil ca Orson Scott Card a scris acest roman, (si intreaga serie a umbrelor) ca un omagiu adus anonimilor care contribuie la gloria unui comandant si despre care istoria nu mentioneaza nimic. Am retinut insa un paragraf, care mi-a amintit ca oricate calitati ar avea un soldat, pentru a fi un mare comandant, trebuie sa aiba ceva in plus: capacitatea de a purta singur povara raspunderii in fata propriei armate si in fata istoriei. In momentul in care Ender clacheaza, si i se sugereaza lui Bean preluarea comenzii, acesta raspunde: ”Tot nu intelegi, colonele. Eu nu inghet pentru că nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru că e jocul lui Ender.”

In mod sigur cartea va fi pe placul celor care cred ca Orson Scot Card e autorul unei singure capodopere – “Jocul lui Ender” si care au fost dezamagiti de faptul ca urmatoarele volume sunt destul de diferite ca intriga de prima carte a seriei. Daca va intrebati daca mie personal mi-a placut sau nu romanul, nu pot sa spun decat ca fac parte din categoria celor care din seria Ender apreciaza mai mult “Vorbitor in numele mortilor” si “Xenocid” asa ca, va rog, nu aruncati cu pietre.

Sursa: http://nemirabooks.ro