Perpessicius şi „oficiul critic” la microfon

Săptămâna trecută îmi încheiam comentariul despre ediţia critică a operei de cronicar literar la Radio a lui Perpessicius, primul şi cel mai longeviv din istoria Radiodifuziunii Române, făcând referire la stilul şi modul de a formula judecăţile de valoare ale marelui cărturar. Valeriu Râpeanu, editorul publicisticii radiofonice a lui Perpessicius observă pe bună dreptate: „Modul de a scrie al criticului era cel mai potrivit pentru o cronică literară radiofonică mai ales în perioada de început a acestui gen deoarece frumuseţea expunerii sporea atractivitatea, chema pe ascultătorul iniţiat sau neiniţiat să urmărească nu o dare de seamă seacă, greoaie, saturată de termeni de specialitate, ci o expunere care recrea fie şi în câteva rânduri o operă, un drum literar, o filiaţie. şi în acelaşi timp Perpessicius folosea ceea ce multă vreme s-a crezut că aparţine în exclusivitate lui George Călinescu, selectarea citatului reprezentativ, a acelor pagini care semnificau calităţile operei, sensurile ei şi puteau să-i facă pe ascultători să şi-o apropie”.

E adevărat că Perpessicius a fost poate excesiv de generos cu unii autori modeşti, dar i-a şi negat, în felul său elegant, pe unii fără valoare, chiar dacă aceştia se bucurau de succes în epocă. În critica sa de întâmpinare a văzut, a simţit, a intuit şi a judecat bine în mai toate cazurile. Este semnificativ modul cum i-a receptat şi i-a comentat pe cei ce aveau să devină clasici, de pildă Liviu Rebreanu sau Mircea Eliade. Ceea ce trebuie relevat, şi Valeriu Râpeanu o face, este că cronicile radiofonice ale criticului „alcătuiesc o adevărată frescă a culturii noastre din 1929 până în 1942, realizată cu înalt spirit critic şi cu o exigenţă care a avut în vedere reliefarea valorilor şi respingerea a ceea ce nu-şi află împlinirea artistică”. Cert e că Perpessicius şi-a asumat cu maximă responsabilitate rolul de cronicar literar la Radio, pe deplin conştient că se adresează unei mase de ascultători şi virtuali cititori de literatură, aşa-zicând tăcute, dar presupus a fi mult mai largă decât cea a cititorilor unei gazete. şi-a adaptat discursul, fără a-şi schimba însă stilul. Incontestabil, cronicile şi prezentările sale vădesc o exemplară capacitate de adecvare la specificul unui mijloc de comunicare atât de modern şi, aş spune, atât de democratic, cum este, cum era mai ales Radioul în vremea când Perpessicius presta „oficiul critic” la microfon. În fine, este evidentă permanenta grijă a primului cronicar literar la Radio pentru limbajul şi acurateţea rostirii la microfon, pentru întreţinerea unui dialog cât mai acroşant cu nevăzutul public căruia i se adresa şi pe care se străduia să-l implice, mizând pe participarea lui şi convins fiind că – constata el într-un articol din 1933, apărut în „Cuvântul” – Radioul „are putinţa să creeze acea istorie literară instantanee, pentru a cărei difuzare toate mijlocele materiale şi intelectuale îi stau la îndemână”. În ceea ce priveşte calitatea demersului său critic radiofonic, mi se pare cum nu se poate mai grăitoare o confesiune din 1967, când trecuse un sfert de secol de la încheierea „oficiului” său de cronicar literar la microfon: „Din activitatea de la Radio, am extras, îndeosebi după 1933, când n-am mai avut foileton obişnuit la gazetă, materialul a cel puţin două volume ale seriei Menţiuni critice, pe care le-am copiat de pe textele predate la Arhiva Radio şi pe care le-am recitit şi mărturisesc că le subscriu şi astăzi cu destulă plăcere”.

S-au scurs aproape 50 de ani de când Perpessicius făcea această mărturisire. Textele în integralitatea lor pe care le avem acum turnate în litera de tipar, într-o ediţie critică, le citim şi noi cu „destulă plăcere”, graţie stilului de o surprinzătoare prospeţime, dar mai ales cu interes şi curiozitate intelectuală. Mă opresc aproape la întâmplare şi, fireşte, în treacăt, la unul dintre ele: cel consacrat ediţiei Creţu a „Operei politice a lui M. Eminescu” şi difuzat la 24 mai 1941. Nu voi insista asupra aprecierilor pline de stimă privind ediţia, două masive volume însumând o mie de pagini, singura şi cea mai cuprinzătoare la acel moment şi încă vreo câteva decenii până la marea ediţie Perpessicius. Voi reţine doar câteva dintre liniile profilului pe care i-l schiţa gazetarului Eminescu. Cronicarul literar al Radioului afirma că Eminescu „a fost poate cel mai mare ziarist dinainte de Nicolae Iorga, pentru că nimeni altul n-a urmărit cu mai multă patimă, zi de zi, lună de lună şi an de an, evoluţia vieţii noastre politice, într-una din epocile cele mai pline de evenimente... Acceptat de opinia obştească şi curentă drept pamfletarul cel mai violent (şi adevărul este că nu-i lipseşte nici această coardă), Eminescu este cel mai studios şi cel mai înarmat dintre gazetarii noştri. Fie că le intitulează Studii asupra situaţiei, fie că sunt dedicate problemei basarabene, creditului mobiliar sau cestiunii evreieşti, articolele sale sunt totdeauna gândite şi elaborate ciclic şi au totdeauna la temelia lor o întinsă şi temeinică documentare. O atare carieră ziaristică nu s-ar putea explica numai prin raţiuni de limitată necesitate alimentară. Amărăciunea poetului, care paralel cu munca aceasta de galerian al presei îşi mai avea şi visele inimii lui, nu poate fi tăgăduită, desigur. Dar ea nu poate stânjeni întru nimic pasiunea lui pentru lupta ziaristică, pentru zilnica mărturisire de credinţă. Numai cine crede şi luptă poate realiza o operă atât de impunătoare cum este ziaristica lui Mihail Eminescu, puţin cunoscută până astăzi şi pentru a cărei asimilare, tipărituri ca aceea a domnului Creţu vor crea condiţiile cele mai favorabile”.

Astfel le vorbea ascultătorilor radio, în 1941, Dumitru Panaitescu-Perpessicius despre gazetarul Eminescu şi despre publicistica sa ce avea să-şi găsească locul cuvenit în monumentala ediţie fondată şi ridicată de el însuşi până la a treia treaptă, atât cât clipa cea repede ce i s-a dat i-a permis, şi continuată apoi, cu mari dificultăţi, de cărturari şi cercetători, precum cel pe care l-am numit odată patriarhul eminescologiei, Dumitru Vatamaniuc. Ei s-au învrednicit, având exemplul dăruirii până la jertfă al lui Perpessicius, să ducă până la capăt o mare construcţie, ceea ce se întâmplă rar pe aici, pe la noi. Construcţie care – prevedea cu fină ironie cronicarul la microfon de acum 75 de ani – „va face şi mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz, pe care societatea românească i-o refuză de jumătate de veac”.

Între timp statuia s-a ridicat, dar mult mai trainic decât bronzul este şi va rămâne monumentul numit ediţia Perpessicius a operei lui Eminescu.