Popas în Oraşul de Aur

 Avionul mătăhălos ca o balenieră începe să coboare, să lase undeva departe, albastrul de fontă de la 9.000 de metri. 

 

 Vocea stewardesei, puţin afectată în instalaţiile radiofonice ale avionului pilotat de căpitanul Drăgan, a anunţat apropierea aterizării şi călătorii au ieşit din coifurile invizibile ale somnolenţei, au devenit subit curioşi, au început să devoreze, cu o pasiune la fel de intensă, indiferent de naţionalitate, vârstă, imaginile care galopează în dreptul hublourilor. Suntem aproape de Praga. Sub noi prind să se distingă culori, pământul e tărcat ca o haină de clovn de la Kluţki. Praga, undeva, în capătul zării, se bănuieşte doar după aerul cenuşiu, care a luat forma unor nori neobişnuiţi din pilitură de fier. Mişcare de translaţie deasupra Oraşului de Aur. De sus, felurimea formelor, turle gri ca nişte ţancuri ivite în galbenul solar al deşertului, acoperişuri corabie cu pânză, altele lăbărţate ca nişte şlepuri pe Dunăre, toate te duc cu gândul la un oraş scufundat din timpuri imemoriale sub puterea apelor.

Ne mai rotim puţin şi apoi simţim scrâşnetul roţilor la întâlnirea cu pista, după care ne târâm în uruitul infernal al turboreactoarelor, care se descătuşează de energiile ce le-au tiranizat în înalturi.

Suntem la Ruzine, poartă aeriană a capitalei cehoslovace, clădire cu aspect exterior de hală industrială. In interior lumină lăptoasă, venită din nichel şi aluminiu. Decoraţiuni moderne, motive ancestrale stilizate pe hârtie de oale, magazine paralelipipede din sticlă translucidă, barul ou scaune rotative şi o senzaţie copleşitoare că te afli într-un centru de dirijare a expediţiilor cosmice. În imensitatea aerogării, vocile care anunţă sosiri şi plecări, surprinzătoare prin sonorităţile catifelate iscate într-o limbă socotită necantabilă, vin parcă din înălţimi. Ne strecurăm printre zâmbetele fetelor de la Ruzine (păr de culoarea sălciilor din care toamna a curs clorofila, corpuri albe de mesteacăn), care fac şi din acest aeroport o expoziţie permanentă de frumuseţe feminină. Privirile ni se întorc magnetic spre avionul nostru, care aşteaptă să decoleze spre Amsterdam. Apoi nu-1 mai vedem şi suntem cutreieraţi, dintr-o dată, de nostalgia despărţirii de ţară. După ce ieşim din aeroport descoperim cu o bucurie copilărească încă ceva de-al nostru, o Dacie vişinie, pe care şoferul de taxi o şterge cu afecţiune şi mândrie paternă. Până la cursa de Bratislava avem câteva ceasuri de hoinăreală prin Praga. Grigore IILISEI