Satul românesc de la marginea imperiului (I)

Este greu de încadrat într-una din speciile canonice ale genului epic volumul Hora cu cinci fete (Editura Junimea, 2017) al lui Ştefan Susai; cunoscut în mediile culturale ie­şene din anii '90 ca jurnalist de televiziune, retras în zariştea Ia­şilor, la Miroslava, unde se ocupă, din câte ştiu, de managementul cultural-turistic al unei localităţi bogate (şi) prin patrimoniul său spiritual, Ştefan Susai scrie o carte care nu e nici roman şi nici o culegere de schiţe şi povestiri, deşi face apel, adesea, la pactul ficţional, dar temperându-şi totdeauna imaginarul în orizontul docu­mentelor şi dovezilor vizibile; Hora cu cinci fete nu e nici o carte de reportaje, deşi se simte prin paginile sale vioiciunea şi stilul alert al explorării locurilor, în prezentul şi istoria lor, în buna tradiţie a interbelicilor Brunea-Fox şi Geo Bogza; Hora cu cinci fete nu e nici o carte de istorie, deşi ţinta prozatorului e cuprinderea monografică a satului românesc de la marginea imperiului, locurile şi oamenii de azi, dar, mai ales, din trecutul recent ori îndepărtat de pe cele două maluri ale Prutului: Ştefan Susai uită gardul de sârmă ghimpată, se întoarce în Sculeni-ul natal, un loc aproape necunoscut până şi ieşenilor până la deschiderea, după 1990, a punctului de tre­cere a frontierei în Basarabia, pe acolo trece şi Ştefan Susai în Sculeni-ul de „dincolo” şi realizează o monografie a locului, unind cele două „jumătăţi” create de o istorie duşmănoasă, cum, la fel, „unifi­că” Ungheni sau Măcăreşti, despărţite de „ghemul albastru” al Prutului.

Ştefan Susai reconstituie lumea românească de la marginea imperiului rus, apoi, sovietic, prin ochiul ager şi mobilitatea reporterului de investigaţie, în emoţia celui ca­re, pentru că îi iubeşte cu patimă, ia în posesie locurile şi oamenii , istoria şi identitatea lor aparent dilematică (despre ţăranii mei, de pe malul stâng al Prutului, cum îi numeşte autorul, „unii ziceau că sunt moldoveni, alţii ziceau că sunt ruşi, iar la şcoală ni se spu­nea că sunt cetăţeni sovietici"), dar şi cu rigoarea cercetătorului prin arhive („Sculeniul de pe malul stâng avea 3.038 de locuitori după recensământul din 1892, iar o treime erau evrei. Satul aparţinea familiei Rosnovanu, care se bucura de protecţia deosebită a guvernu­lui rus pentru simţămintele sale rusofile. Dar ţăranii nu erau intere­saţi de politică şi istorie... Pe malul drept, Sculeniul celălalt nu­măra 1.028 de suflete. Avea o şcoală veche construită în 1861 în care 53 de elevi desculţi şi îmbrăcaţi în zdrenţe învăţau să scrie şi să citească” etc.), urmând, însă, discret, firul unei autobiografii care începe cu copilăria de pe malul Prutului, într-o casă al cărei pod e un „tărâm anticomunist” unde părinţii au ascuns „volume despre masonerie, Rege şi cărţile unor scriitori despre care aveam să aflu că sunt interzişi”; în sfârşit, Ştefan Susai dă prozatorului ce este al său, mai cu seamă în arta portretului şi forţa evocării, în linia stilistică a povestitorilor moldoveni, de la cronicari până la Mihail Sadoveanu: iată figura preotului Ion Rusu, deportat în Siberia, pe malul Amurului, dintr-un sat de lângă Făleşti:

„Părintele Rusu trăia într-o mică izbă. Un pat din crengi pe care era aruncată o pătură. Din pietre făcuse o vatră. Mai prăjea peşte căci făină nu avea nimeni pentru pâine. Mai aduceau câteodată soldaţii o pâine neagră şi cle­ioasă. Dar pâine albă, dospită nu mai văzuseră. Părintele îşi sculp­tase dintr-un trunchi o cruce mică cu care îi binecuvânta pe cei care îi cereau sprijinul şi nu renunţaseră la credinţă. Naşterea unui copil în pustietatea siberiană era cumva şi bucurie şi îngrijorare. Bucuria de a da viaţă unui copil. Căci e rostul vieţii. Și apoi e vorba şi de bucuria de a boteza copilul. Îngrijorarea era însă dacă va reuşi cumva să facă faţă climei şi lipsei de alimente. Cam vreo şapte din zece copii nu reuşeau să trăiască. Era însă voia Celui de Sus. Părintele Rusu îşi amintea că în Moldova, de mic copil şi până la bătrâneţe, ţăranul avea sub unghii pământ. Oricât s-ar fi spălat, pământul negru era sub unghii ca un legământ cumva între pământul acela roditor şi om. Ţinea minte că la înmormântări, atunci când slujea în satul de pe malul Prutului, cei trecuţi la Domnul aveau toţi pământ sub unghii. Indiferent de vârstă. Că erau prunci ori bunici, străbunici, toţi aveau pământ. «Și apoi din pământ venim şi acolo ne ducem», gândea părintele. Era ca o legătură cu pământul roditor din care a fost făcut omul după chipul şi asemănarea Domnului. Aici, în Siberia, cuvântul «pământ» suna altfel. «Dară dacă a fost Voia Domnu­lui să fim aruncaţi aici, trebuie să răbdăm şi să ne salvăm suflete­le», gândea părintele”.

Va urma...

Ioan Holban