Satul românesc de la marginea imperiului (II)

În fapt, legătura, legământul cu pământul, care defineşte în chip esenţial profilul ţăranului său, rămâne (aproape) unul simbolic pentru că, iată, satele de pe cele două maluri ale Prutului par a se transfera definitiv în cimitire („Istoria era pentru mine cumva mai uşor de înţe­les în cimitirele sătucurilor de pe malul drept al Prutului”, scrie Ştefan Susai în Prolog), în arhive, în cărţi şi în memoria puţinilor supravieţuitori ai unei istorii mereu agresive, de la ostaşii lui Petru cel Mare care „s-a bătut cu turcii” pe malul stâng al Prutului, de la „ofiţerul Lev Tolstoi” care a trecut într-un „marş până la Sculeni” şi soldaţii sovietici, strămoşi ai lui Kataev, până la instala­rea gardului de sârmă ghimpată, cu tăcerea grea care se lasă „pe toată lungimea Prutului” şi, iată, azi, când, din satele întâi „sistematiza­te”, apoi, pustiite de „emigraţia” în toată lumea, până şi hoţii au plecat; istoria pe care o caută Ştefan Susai şi a cărei „unitate de măsură” e, totuşi, jumătate de veac, rămâne, deseori, „o fotografie alb-negru despre care nimeni nu îţi poate spune cine sunt cei din ca­dru şi dacă mai trăiesc”. Horeşti, Lucăceni, Valea Rusului, Larga, Cuconeştii Vechi, Chetrişul Nou, Gaşpar, Măcăreşti sunt sate care dispar, se pustiesc, mor încetul cu încetul prin plecarea oamenilor şi nă­ruirea caselor, pe hartă rămânând doar „denumiri” fără suflete, fără prezent, fără viitor; Ştefan Susai le salvează în cartea sa, în reportaje-povestiri scrise împotriva uitării, cel mai adesea în imagini sim­bolice foarte acroşante, ca în Noaptea de Crăciun: „Să fi fost cam mie­zul nopţii. Cu puţin înainte sau după. Nu are importanţă. Ce înseamnă minutele în viaţa unui sat? Zăpada aşteptată de puţinii locuitori ai satului nu a căzut. Că şi vremea a luat-o razna ca şi vremurile, ca şi oamenii. Altfel ar fi arătat satul înveşmântat în alb. Mai aproa­pe de cum era în amintirile bătrânilor ori în cărţile cu poveşti. Dar, iaca, nu a dat Cel de Sus zăpada. Noaptea era rece şi umedă. O pâcla umedă se întindea asupra satului de nu se vedea de la o casă la alta. Și apoi ce să vezi? Măcar întunericul ascundea cumva casele pă­răsite. Că multe erau... Prin geamurile sparte şi uşile umflate de apă vântul şuiera. Pe undeva scârţâia cumpăna unei fântâni din care de multă vreme nimeni nu mai scosese apă. Ici colo mai lătra câte o javră. Era singurul semn că pe undeva or mai fi ceva gospodari care nu au părăsit satul. Ori poate javrele urlau de foame părăsite de stăpânii care părăsiseră satul cu sutele?”. Mai mult încă, Ştefan Susai „salvează” oamenii satelor pustiite, animând fotografii alb-negru, resuscitând o lume dispărută de pe hartă, reconstituind personaje an­tologice, figuri ale unor ţărani cu un profil special care se adaugă lui Moromete al lui Marin Preda, dar, mai ales, „bordeenilor” din „vremuri de bejenie” ai lui Mihail Sadoveanu; preotul Sofian Boghiu ale cărui sat, biserică şi cimitir au dispărut în adâncurile lacului de acumulare de la Stânca-Costeşti, Costea Grosu şi Agripina, singu­rii locuitori ai unui sat rămas doar în scripte, Ghiţă Cârpaci dintr-un sătuc „nu departe de Lipcani”, care se salvează de la deportare în Siberia înscriindu-se primul în colhoz, cu tractorul lui, baba Olea în vizită la Moscova, la mausoleul lui Lenin, moş Costea, rămas singur, trăind în „raiul” amintirilor, Grigore, locuitorul „ultimei case din URSS”, care a trecut mereu, înot, Prutul, dar şi azi pentru că nu are bani de paşaport, vâslind cu mâinile împotriva curenţilor apei şi ai istoriei sunt oameni a căror viaţă merge înainte, dar cu faţa spre trecut.

Aproape toate textele din Hora cu cinci fete pivotează în jurul simbolisticii casei, a matricii, vizibilă şi în titlurile din sumar (Lecturi în podul casei, Țăranul îşi face casă, Ultima casă din URSS, Casa şi satul de dincolo de geam); construite în bucuria şi tovărăşia tuturor la „clacă” („Se că­sătorise, căpătase un petec de pământ şi oamenii făcuseră clacă pentru a-i ajuta pe tinerii căsătoriţi să-şi construiască o casă. Vasile îşi punea câteodată mâna în şold şi privea casa de pe şoseaua ce tre­cea prin faţa ei, făcând legătura între satele aşezate pe Prut. O ca­să verde, frumoasă, cu două intrări. Geamurile aveau sculptate inimi­oare. Avea o bucătărie mare cu o sobă ce încălzea şi camera mare. Mai era o plită de gătit chiar lângă sobă. Pe uşa principală se intra di­rect în odaia mare. La stânga era camera pentru oaspeţi în care era zestrea. La dreapta, bucătăria şi încă o cameră în care se putea in­tra de-afară pe o altă uşă. Mângâia casa cu ochii şi palmele, pri­vind cu atenţie pereţii dacă nu au crăpături”), casele sunt în oameni pentru că acolo s-au în-fiinţat, iar năruirea lor în satele pustii e semnul pierderii identităţii, al surpării fiinţei interioare, ca în acest tulburător poem din finalul cărţii: Casa şi satul de dincolo de geam nu mai sunt, cum nici sufletele lor care se vor fi risipit în şuieratul vântului prin ochiurile de geam sparte şi uşile rămase des­chise: „Casa a rămas orfană./ Cei care au ridicat-o au decorat-o,/ au îngrijit-o ca pe un prunc,/ au sfinţit-o precum copilul e botezat.../ Ei astăzi nu mai sunt./ Dincolo de geam, privind din ogradă,/ casa e goală./ Pe un perete a rămas icoana./ Braţele desfăcute ale Mântuitorului/ pe cruce arată parcă/ părerea de rău faţă de soarta/ oamenilor şi a casei./ De ani de zile nici o voce omenească/ nu s-a mai auzit în casă./ Se aud doar şuieratul vântului/ care pătrunde prin ochiurile de geam sparte/ şi scârţâitul unei uşi rămase deschisă./ Dincolo de geam, privind din casă spre ogradă,/ vezi nucul şi via zugrăvite/ în culorile toamnei./ Nucile au căzut pe pământ,/ dar nu are cine să le mai adune./ Strugurii aşteaptă să fie strânşi,/ dar stăpânii casei nu mai trăiesc./ Fructele cad pe pământ/ şi rămân acolo ca o jertfă./ Bătrânii care mai sunt în sat/ nu au nici măcar putere/ să strângă poamele/ în propria ogradă./ Dincolo de geam, privind din casă,/ vezi satul pustiu./ Nu are cine cui/ să dea bineţe./ În fiecare săptămână se mai stinge cineva,/ după care uşa casei e bătută în cuie./ Dincolo de geam satul nu mai este sat./ Este doar o amintire./ Peste o vreme nu vor mai fi/ nici cei câţiva care astăzi/ îşi amintesc/ de oameni, de case, de sat./ Peste o vreme nu va mai fi/ nimeni care să privească / din casă pe geam/ spre sat./ Deasupra satului vor fi/ doar soarele, luna şi anotimpurile./ Aşa cum a rânduit Dumnezeu./ Dincolo de geam nu va mai fi/ nimeni care să se bucure/ nici de primăvară,/ nici de vară, / nici de toamnă,/ nici de iarnă”.

Pământul de sub unghii şi casa reprezintă simbolurile tutelare ale vieţii/ morţii ţăranului din satul românesc de la marginea imperiului, pe care Ştefan Susai îl salvează într-o car­te singulară în peisajul nostru literar: Hora cu cinci fete este un document al memoriei colective.

Ioan Holban