Viaţa în Lumina Învierii

 

Învierea Fiului lui Dumnzeu înomenit din morţi, ca eveniment petrecut în istorie, a avut loc o singură dată, în urmă cu aproximativ două milenii. Dar a marcat istoria întreagă, de la punctul ei zero - Adam şi Eva - şi până la A Doua Venire a Domnului, sau Parusia.

Faptul că Adam şi Eva, dimpreună cu toţi drepţii cei din veac care se sălăşluiau în întuneric, au beneficiat de Lumina Învierii lui Hristos, este proclamat cu fermitate în noaptea de Înviere, şi încă patruzeci de zile după aceea, în imnul liturgic ortodox „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, care se repetă obstinant la toate oficiile liturgice, până la Înălţare. Însă, acest imn face referire clară, prin conjucţia „şi”, la faptul că, mai înainte de a fi dăruit viaţă celor din morminte, Hristos a dăruit viaţă celor încă vii, trăitori pe această lume. Cuvântul Său, învăţăturile Sale transmise prin Evanghelii sunt cele care conferă omului viaţa autentică. Iar Învierea Sa din moartea în care L-au trimis absolut nedrept cei care-I datorau viaţa, a certificat definitiv faptul că El a dat şi re-dat lumii viaţă, fiind Lumina pe Care întunericul nu o poate cuprinde.

De la Înviere şi până la Parusie, Lumina lumii este doar Iisus Hristos. Restul pot fi lumini, luminiţe, mai mari sau mai mici, ele însele scântei din Lumină, dar o altă Lumină lumea nu are. Aşa cum Soarele este unicul „furnizor” de lumină fizică, creată şi pasibilă de dispariţie, în sistemul nostru planetar, axa împrejurul căreia se mişcă toate planetele, la fel Iisus Hristos este şi rămâne Lumina lumii; Lumina cea necreată, spirituală, nesfârşită, veşnică precum Dumnezeu Însuşi veşnic este. A afirmat-o El Însuşi, în timpul vieţii pământeşti: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12) Şi a adeverit-o irefutabil prin Învierea Sa din morţi, iar ulterior, până astăzi, prin minunea coborârii Sfintei Lumini la Mormântul Lui din Ierusalim, în dupa amiaza Sâmbetei celei Mari a ortodocşilor. Căci doar Ortodoxia a păstrat această tradiţie veche cât Creştinismul însuşi - mărturiile scrise din primele veacuri o afirmă ca pe o realitate cunoscută creştinilor de atunci - de a celebra rânduiala liturgică specială a invocării Sfintei Lumini. Cu toate încercările scepticilor sau rău-voitorilor de a minimaliza sau pune sub semnul întrebării veridicitatea naturii suprafireşti a Sfintei Lumini, faptul că ea este altceva decât lumina fizică omului cunoscută, este Energie Necreată, lipsită de proprietăţile comune luminii fizice, este din ce în ce mai cunoscut lumii întregi, şi dovedit cu argumente şi mărturii de netăgăduit.

Evident, de la Adam încoace, omul a avut şi dreptul de a nu-I crede lui Dumnezeu, Creatorului său, având în el sădită libertatea. De aceea, nici în Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie, nu cred toţi oamenii, nici măcar toţi cei botezaţi în numele Lui. Iar în Învierea Sa cred încă şi mai puţini. Şi atunci, se naşte logica întrebare: cum beneficiază de Înviere, de Lumină, cei care nu cred Lui, Celui care este Lumina? Eruditul Apostol Pavel le poate oferi răspunsul cel mai potrivit celor ce-şi pun o astfel de întrebare: „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem…” (Fapte 17, 24-28) În El trăim, şi ne mişcăm şi suntem, le spunea Pavel atenienilor, în Areopag, acum aproape două milenii. Întru Lumina lui Iisus Hristos lumea va vedea Lumina, afirmă imnul doxologic al Utreniei.

Umanitatea nu poate trăi în afara lui Dumnezeu, a Energiilor Lui, care ţin lumea, Cosmosul într-un agregat complex perfect funcţional. Dar lumea poate, în virtutea libertăţii intrinseci omului, să recunoască sau totuşi nu, Lumina. S-o vadă sau nu, să fie opacă sau transparentă. Invitaţia pascală pentru fiecare muritor cu raţiune şi cunoştinţă de sine este aceea de a trăi conştient în Lumină, de a-şi asuma Lumina, spre a se transfigura el însuşi într-un receptacul purtător de Lumină.