Zoe Dumitrescu-Buşulenga, autoportret în timp

Prozatorul şi jurnalistul Grigore Ilisei a publicat la Editura Nicodim Caligraful o substanţială antologie a interviurilor şi dialogurilor cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, intitulată „Credinţe, mărturisiri, învăţăminte” - preţioasă şi, aş spune, pioasă restituire, interesând istoria literară şi istoria culturii în general. El a selectat 47 de convorbiri din cele peste 70 apărute de-a lungul a mai mult de patru decenii în ziare, reviste şi volume. În prefaţa acestei instructive şi delectabile cărţi – o ediţie de autor – Ilisei semnează un admirabil eseu în care practic reliefează trăsăturile (auto)portretului unui cărturar şi umanist, cu un destin aparte, ce îi apare ca un personaj “care şi-ar fi putut afla locul în pagini de Thomas Mann”; comparaţie inspirată, definitorie, de o remarcabilă fineţe psihologică bazată pe o bună şi cunoaştere în timp a cărturarului şi omului Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a caracterului său.
Reputat eminescolog şi comparatist de o impresionantă cuprindere, Doamna Zoe, cum îi spuneau confraţii, colaboratorii, studenţii, cu respectuoasă şi plină de tandreţe familiaritate, a fost mai ales un mare profesor, în pofida faptului că, potrivit propriei mărturisiri, nu şi-a dorit o astfel de carieră, pasiunea sa fiind muzica. Un profesor la ţinuta Vianu şi Călinescu deopotrivă, primul constituind pentru ea modelul intelectual şi moral suprem. De altfel, una dintre temele principale ale dialogurilor este tocmai cea a modelului catalizator, a rolului decisiv al acestuia în formarea unei personalităţi şi, într-un plan mai larg, în edificarea unei opere şi a unei culturi. La fel de importantă şi aproape obsedantă în mărturisirile autoarei este tema Eminescu. Referirile la creatorul „Odei, în metru antic” şi la modul cum este el receptat şi privit de postmoderniştii noştri revin aproape în toate convorbirile, dar îndeosebi în cele pe care Grigore Ilisei le-a grupat în capitolul intitulat „Glosări eminesciene”. Glosările sale pe asemenea teme, atât de bătute, dar mereu actuale, nu conţin noutăţi, dar sunt contaminante prin sinceritatea şi intensitatea trăirii. Interlocutoarea scriitorilor şi publiciştilor care au reuşit să o abordeze, întrucât nu-i prea plăcea să dea interviuri de teama de a nu se repeta, ceea ce fatalmente se întâmplă totuşi, trece prin stări diferite, trăieşte sentimente contradictorii: de la efuziunea abia reţinută, când, de pildă, evocă modelele sale şi valorile culturale şi spirituale, naţionale şi universale, până la mâhnirea pe care i-o provoacă ignorarea sau chiar macularea acestora de către demolatorii şi demitizatorii de serviciu. Observaţiile şi reflecţiile, nu puţine amare, sunt formulate adeseori sentenţios, memorabil: “Pentru omul de rând libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte”. În linie maioresciană, dar şi în cea a lui Ibrăileanu, care deplângea faptul că în istorie noi românii mai mult am importat decât am exportat, Zoe Dumitrescu-Buşulenga se arăta profund îngrijorată de, aşa-zicând, invazia modelor şi a formelor fără fond de aiurea, de adoptarea necritică, slugarnică, superficială a modelelor străine. Intelectualul de mare anvergură şi patriotul luminat, pentru care patriotismul înseamnă unul dintre cele mai nobile sentimente, credea cu tărie în puterea de creaţie a românilor şi în forţa spiritului naţional, în miturile noastre întemeietoare. Dezamăgită, îndurerată că acestea sunt supuse atacurilor iresponsabile şi impardonabile, încearcă să identifice resorturile unor acţiuni precum, de exemplu, cea din „Dilema”, numărul de jenantă amintire, cu bancnota de zece lei, apărut chiar în ziua aniversării lui Eminescu, în care „erau numai articole de denigrare”, cei ce scriau acolo despre marele poet părând că „ori nu-l cunosc, ori sunt obsedaţi de superioritatea lui şi sunt complexaţi”. (Va urma)