Al 13-lea ceas!

 Dorian Obreja 

Îmi pare sincer rău, dar nu mai pot folosi consacrata şi cât de cât dătătoarea de speranţe expresie „al 12-lea ceas”. Nu am cum, pentru că vremea a trecut, o vreme care trebuia să fie a faptelor şi n-a fost, cel puţin în România, nici măcar a vorbelor. Dacă am pune pe un talger al cântarului cât s-a bătut apa în piuă, în ultimele 2-3 luni, pe subiecte politice, iar pe celălalt – cât s-a discutat despre combaterea pandemiei de covid, primul talger ar atinge pământul, iar al doilea – cerul.

Ne aflăm, care va să zică, în ziua de luni, 13 septembrie. zi în care aproape 3 milioane de elevi vor circula către şcoli, se vor întâlni între ei şi cu cadrele didactice (dintre care sunt vaccinate puţin peste 50 la sută), vor socializa în fel şi chip...De pe 1 octombrie, eşalonat, fenomenul se va repeta în învăţământul superior, printre cei peste jumătate de milion de studenţi. Apoi, la o săptămână, maximum două, de la fiecare dintre cele două date amintite, vom trage linia şi vom face bilanţul. Într-o ţară care îşi fixase drept ţintă 5 milioane de vaccinaţi până la 1 iunie, ţintă neatins atunci; 3 luni mai târziu, abia se înregistrează 5.204.268 de vaccinaţi cu schema completa!

Nu mai vorbesc – pentru că m-am plictisit – de nepurtarea măştilor, de nerespectarea distanţei între persoane – măcar vaccinarea dacă se rezolva. Asta, mai ales în condiţiile în care specialişti au declarat că, în urma studiilor, „persoanele complet vaccinate sunt de 11 ori mai puţin susceptibile de covid şi de 10 ori mai puţin susceptibile să fie internate”!!!

În Coreea de Nord, oamenii care încalcă restricţiile sunt trimiţi în lagăre de muncă forţată. A, dar acolo e totalitarism...

În Rusia, preşedintele Putin a ordonat vaccinarea în masă. Şi acolo e totalitarism...

Cele două exemple sunt mai de la debutul anului. Actualmente, în SUA, este tot mai probabil ca Joe Biden să impună vaccinarea obligatorie; cam la aşa ceva se gândeşte şi premierul Italiei. Or cele două ţări sunt democraţii, nu?

Să depăşesc, însă, chestiunile legate de vaccinare şi restricţii. Se ştia sigur că va veni valul 4 al pandemiei. A fost timp suficient pentru a se lua măsuri de diminuare/limitare a efectelor acestuia. Dar acest timp a fost pierdut şi este aproape evident că scenariul de acum un an se va repeta la aceleaşi dimensiuni, dacă nu cumva mai mari. Poate răspunde cineva ce s-a făcut cu celebra unitate mobilă de la Leţcani, care a costat peste 15 milioane de euro, şi care ar fi putut găzdui 256 de pacienţi? Putem aduce în discuţie şi probleme/victime colaterale. Spitalul de boli infecţioase din Iaşi a fost, iarăşi alocat integral, pacienţilor cu covid; ce fac suferinzii de alte maladii, sunt lăsaţi să moară în „pace”? La un alt spital, o secţie întreagă  era destinată celor cu probleme de vedere; nu este exclus, cum s-a întâmplat şi în trecut, să fie realocată în exclusivitate pacienţilor cu covid; pacienţii tradiţionali sunt condamnaţi la orbire?

Ca făcând parte dintr-o reţea de socializare în mediul virtual, am postat următorul text: ”Se pare că, în urmă cu puţin peste două milenii, Cicero este cel care a spus : «când vorbesc armele, muzele tac». Astăzi, muzele sunt iarăşi silite să tacă, pentru că suntem în război; cu un duşman pe cât de mic, pe atât de perfid şi letal, covidul. Şi trebuie spus, răspicat, că, în mod sigur, numărul victimelor nu ar fi atât de mare, dacă nu şi-ar da mâna iresponsabilitatea autorităţilor cu inconştienţa unei părţi din populaţie.  Ar trebui să ne unim vocile si să silim pe guvernanţi să ia măsuri cât mai severe, cât nu e prea târziu. Sunt sceptic în această privinţă, aşa încât, deocamdată, mă rezum la protestul meu şi la compasiunea mea faţă de victime, materializate în încetarea, pentru o perioadă (probabil finele lunii, adăugării altor postări decât aceasta, actualizată, periodic, cu numărul celor infectaţi sau decedaţi. Cei care vor au libertatea de a posta, în continuare, poeme, vorbe de duh, glume, peisaje sau self-iuri ; în fond, nu-i aşa ?, viaţa merge înainte. Pentru unii !!!». Reacţiile – comensurabile în fapte, nu vorbe sau emoticoane – trebuie să fiu sincer (şi trist) au fost dezamăgitoare. Oamenii ori nu înţeleg ceea ce are loc, ori consideră că nu li se poate întâmpla tocmai lor...Oare ?