Ioan Saizu, istoric şi poet

 Din anul 1958 a lucrat ca cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, obţinând, în 1972, titlul de doctor în istorie. În activitatea ştiinţifică şi-a canalizat preocupările în direcţia istoriei moderne româneşti, a evoluţiei statului român şi a marilor evenimente social-politice din secolul al XX-lea. A realizat 13 monografii şi peste 150 de studii şi articole de specialitate. Ca poet a debutat cu volumul „77 dedicaţii pentru statornica demnitate” (1977), după care au urmat: „Ca o pasăre plăpândă” (1991), „Eu ştiu că îngerii nu plâng” (1993), „Fântâni cereşti” (1994), „Singur la altarul vieţii” (1995), „Armonii din orgi divine” (1995), „În faţa veşniciei” (1997). A publicat, de asemenea, volume de eseuri şi jurnalul memorialistic „Însemnări şi reflecţii” (1999/ 2000).