Restriştea hoţilor de buzunare

Cu siguranţă, ultimul deceniu ceauşist a fost cel mai mănos pentru hoţii de buzunare. Dacă noi, călătorii obişnuiţi, ne amintim cu stress de acele vremuri, când era foarte posibil să te dai jos „sportiv complet” din tramvaiul ori autobuzul supraaglomerat, pentru „şuţi” mijloacele de transport în comun reprezentau adevărate zăcăminte de îmbelşugare. În câteva ore de traseu, un „mână-lungă” dibaci şi inspirat scotea cât două-trei salarii bunicele. Cel puţin aşa susţine Bengos, unul dintre marii „pensetari” ai Iaşului, amintindu-şi cu nostalgie anii când era celebru, respectat şi invidiat de către ceilalţi interlopi.

Bengos nu opera singur niciodată. De regulă, îl lua ca „asistent” pe unul din fraţii săi. Nu urcau prin acelaşi loc şi nu stăteau unul lângă altul. Abia după ce stabileau prada, se grupau. Bengos opera, apoi pasa rapid victima către colaboratorul său. Nu-şi aminteşte să fi fost prins vreodată în flagrant. Bănuit da, dar cu prada, nu.

Principalii concurenţi erau cei din gaşca Chioarei. Ăştia aveau regie, nu glumă. Fata, cu un defect de vedere, ochelari aproape tip „fund de sifon” şi coafată insipid, arăta ca o tocilară tipică. N-ai fi gândit neam că ar putea „da cu jula”. Era mereu însoţită de un tip foarte elegant, blond, tuns scurt şi îmbrăcat la patru ace. La fel, genul de student ahtiat după sala de lectură. Ceilalţi doi, tuciurii şi cu feţe dubioase, asigurau diversiunea. Călătorii îi fixau cu privirea, fiind concentraţi la mişcările ăstora. Astfel, Chioara şi însoţitorul ei operau în voie, total nebăgaţi în seamă.

Îl întreb cum mai merge treaba acum, însă dă din mână a lehamite. S-a lăsat de sportul acesta, aparent extrem, de vreo câţiva ani. Nu mai merge. Nu mai e înghesuială în autobuze, nu-s defel circumstanţe favorabile. Şi apoi, ce să şparlească? Smarturi, carduri? N-ai cum le valorifica fără riscuri. Mai face, totuşi, din când în când, câte un traseu. Doar ca să nu-şi piardă îndemânarea. Îmi propune o demonstraţie de talent lucrat atent. Are nevoie de cinci monede de câte 50 de bani. Ne scobim prin buzunare, găsim doar trei, mergem la un chioşc şi completăm stocul. Apoi, ţinând braţul drept întins perfect şi paralel cu solul, cu palma în jos, îmi zice să-i aşez câte o monedă pe fiecare deget. Nu-i pic de tremur a mâinii. Stă aşa cam un minut, după care îşi depărtează degetele: bănuţii nu se clintesc. Parc-ar fi lipiţi. Zâmbeşte şi continuă micuţul show. Mişcă degetele în plan vertical, dovedind control total asupra monedelor. Exerciţiul durează aproape trei minute. Asta da dexteritate! Dar nu-i prea mai foloseşte...

Se mai distrează din când în când operând prin marketurile de cartiere, acolo unde nu sunt camere de luat vedere. Şi se pregăteşte să-şi scrie memoriile. E convins, însă, că „meseria” asta va ajunge, cât de curând, o amintire. Marcel FLUERARU