După o luptă pierdută, a urmat şi războiul!

 

Am aşteptat, în... colţul tribunei, după meciul tur de la Pireu, să se aleagă apele în barajul de calificare pentru Mondialul brazilian. Şi nu pentru că aş fi crezut, cât de puţin, în şansa noastră. Nu era cazul pentru că, după antijocul prestat de ai noştri în coasta Atenei, erau puţine şanse ca să-şi revină peste noapte şi să joace altceva. Şi nu m-am înşelat. Până la urmă, chiar dacă este principalul vinovat de modul în care a pregătit jocurile, are şi Piţurcă dreptatea lui: ăsta ne este nivelul, asta valoarea!

De ani buni de zile ne zbatem într-o mediocritate spartă, din păcate, doar de mondenităţile şi scandalurile în care sunt implicaţi fotbaliştii tricolori. Nu vreau să par nostalgic, dar este o aşa mare diferenţă între fotbalul nostru, jucat la nivel de naţională prin anii ’90 ai secolului trecut şi ceea ce se întâmplă de prin 2000 încoace, încât nici nu-mi mai vine să mă uit la fotbal. Atunci când joacă ai noştri. Cu atât mai mult cu cât, în acest baraj, am întâlnit o altă echipă naţională vestită pentru firmiturile de fotbal pe care le pune pe masă.

Fotbalul românesc a încăput pe mâna unor aventurieri, al căror spirit s-a transmis şi jucătorilor. În afara a două-trei excepţii, toţi fotbaliştii români din ultimele generaţii, care au prins să joace „afară” au eşuat lamentabil; fie rezerve, fie împrumutaţi la alte echipe necăjite, fie, şi asta-i ce-i mai rău, împrumutaţi la echipele româneşti de la care au plecat! Partea comică a ratării calificării, pentru că orice situaţie tristă îşi are şi reversul său, a constituit-o campania şi titlurile care prefaţau manşa retur. De parcă oamenii ăştia nu văzuseră primul meci. Desigur, a încuraja este o misiune a mass-media, dar ar trebui să fie permanentă. Aşa, după ce te-ai ocupat tot timpul doar de scandalurile din fotbal, mediatizând excesiv nişte personaje care au distrus această disciplină prin funcţiile ocupate, poţi să te îmbraci în trei culori, că tot nu ajută la nimic.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, Zeul fotbalului ţine minte. Doar noi am uitat, se pare, că olandezii ne-au împins în faţă, deşi nu am arătat că o merităm. După doar o luptă pierdută, şi asta au spus-o însuşi „eroii” noştri cu crampoane, se poate câştiga un război. Dar nu al nostru. Ar trebui, pentru că tot am pierdut, să înceapă firesc, reconstrucţia. Cu alte repere şi obiective şi cu pregătirea unui arsenal autohton de fotbalişti. Chiar dacă ne-ar lua ceva timp, dar am putea reînvia spiritul performanţei în teren şi nu în afara lui. Asta ne dorim cu toţii.