Mersul pe apă şi teama de vânt

După ce în duminica precedentă, pericopa evanghelică de la Liturghie a fost cea despre minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, duminica a noua după Rusalii este alocată, în Ortodoxie, unei minuni fără corespondent în tot Noul Testament: mersul pe apă al Apostolului Petru, la solicitarea sa curajoasă.
„Istoria” este descrisă de către Evanghelistul Matei, în capitolul al XIV-lea. După evenimentul înmulţirii pâinilor şi peştilor, când s-a hrănit o mulţime de oameni - 5000 era doar numărul bărbaţilor, în afară de femei şi copii -, Domnul Hristos şi-a silit apostolii să urce în corabie, şi să plece înaintea Sa înspre malul celălalt al Mării Galileii. El a rămas cu mulţimile pe care le săturase fizic, cel mai probabil pentru a le oferi şi merinde spirituale suficiente. După ce a eliberat mulţimile, a urcat în munte, să se roage. Corabia cu ucenicii plecase deja de la mal, era departe pe apă, iar vântul îi sufla în faţă. Târziu în noapte, Domnul Hristos a ajuns din urmă corabia, mergând pe valuri. Iniţial, apostolii s-au speriat, crezând că au năluciri. Petru - cel mai în vârstă, şi ca atare purtătorul lor de cuvânt - a luat cuvântul, cu curaj: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă.” (Matei 14,28) Răspunsul l-a primit imediat: „Vino!” Petru s-a supus poruncii, a coborât din corabie, şi a început a merge pe apă, în direcţia lui Hristos. Dar temându-se de vântul puternic, a început să se scufunde şi a strigat: „Doamne, scapă-mă!” A urmat liniştea, căci Domnul Hristos l-a mustrat pe Petru pentru îndoiala sa, apoi au ajuns cu corabia la ţărm, în ţinutul Ghenizaretului.
Ce poate însemna, pentru omul contemporan, mersul pe apă al lui Petru? Ce poate însemna teama aceluiaşi de vânt? Pare şi ridicol a te avânta fără reţinere dintr-o barcă, pe valuri învolburate, ca să mergi, deci în poziţie verticală, nu ca să înoţi, pe orizontală. Iar mai apoi, să începi a te teme de vânt, dacă tot nu te-ai temut iniţial de apa adâncă. Acesta este, poate, traseul fiecăruia dintre cei ce vor a ajunge să meargă pe marea acesti vieţi, iar nu a se târî prin ea. Căci a merge, în poziţie verticală, presupune demnitate. Aceasta este statura la care omul a fost creat să ajungă: verticalitatea, chiar pe valurile învolburate ale vieţii. Teama de vânt este înfricoşarea omului de multele încercări ale vieţii, care ar vrea şi ar putea să-l doboare, să-l scufunde pe drum către Împărăţia Veşnică, căci acolo sfârşeşte mersul demn pe apa acestei vieţi. Curajul nebun al lui Petru a fost răsplătit, el chiar ajungând la Hristos, mergând pe apă. Însă tot Cel Care-l chemase l-a şi ajutat, altfel se îneca.