O plimbare şi o masă regală

La capătul a trei zile, în care am explorat de unii singuri coasta belgiană a Mării Nordului, am fost invitaţi să pornim la drum şi să flanăm prin Ostende. A flana e un fel de a zice, pentru că de fapt am fost poftiţi să străbatem ringul oraşului, o centură verde, cu un echipaj hipic, într-o trăsură mânată agale pe o bandă anume destinată acestor vehicule. Deşi bătrână, trăsura părea scoasă din cutie, lustruită să sclipească din toate încheieturile. Era trasă de doi cai abraşi, înhămaţi în harnaşamente de gală. Pe capră trona o femeie cu siluetă de amazoană, vizitiu şi ghid în acelaşi timp, turuind ba una ba alta despre o clădire mai făţoasă, un parc, o statuie sau o stradă ce ne ieşea în cale. Vorbirea îi era, din păcate, maşinală, bruind receptarea spectacolului şi neizbutind să stimuleze curiozitatea. Dar preumblarea, dacă îţi vătuiai urechile, era agreabilă. Înaintarea domoală îngăduia să stărui cu privirea şi să reflectezi cu mintea asupra unuia sau altuia dintre detalii ce atrăgeau atenţia într-o derulare aproape filmică de imagini înlănţuite ale unui burg cu o plastică vitalistă, tonică, armonic concepută, cu un desen urban format din străzi largi legate ca prin nişte spiţe cu altele înguste şi scurte; arterele mari sfârşindu-se în pieţe, cele mici în piaţete aidoma unor delte ce adună diapazonic braţe de ape în vărsarea lor în mare. Vegetaţia arboricolă şi floristică bogată nu numai în parcurile numeroase, ci şi pe trama stradală, creează un cadru somptuos şi atenuează noxele şi zgomotele poluante.
În acea plimbare şăgalnică şi odihnitoare adăugirile lămuritoare ale doamnei Madelon ne-au familiarizat cu personalitatea acestui oraş plasat la extremitatea orientală a bancului de nisip Teer Streep, cu statutul de centru urban din 1267, prin actul semnat de Marguerite de Constantinopole. Ostende şi-a căpătat în timp renumele de „regină a plajelor”, ce-a încununat aşezarea ca urmare a izbânzilor obţinute în luptele dramatice cu marea. În secolul al XIV-lea Marea Nordului a înghiţit o parte a teritoriului ce-l pierduse anterior. A fost ultima biruinţă a hapsânei mări. Ostendezii şi-au recăpătat repede spaţiul vital ce le fusese răpit şi au durat apoi o cetate ce avea să cunoască de-a lungul vremii prosperitatea.
Oraş al plajelor şi cazinourilor, Ostende este faimos şi pentru gastronomia sa rafinată. Excelează mai ales în peşte şi fructe de mare. Cele mai scumpe şi luxoase restaurante se înşiruie pe cheiul Pescarilor, unde funcţionează şi o vivantă piaţă pescărească, etalând o varietate ameţitoare de specii marine. Tot aici se găseşte portul ambarcaţiunilor de agrement şi este ancorată impunătoarea şi eleganta navă şcoală „Mercator”, lansată la apă în 1932, la bordul căreia s-au format decenii de-a rândul ofiţerii marinei comerciale. Din 1961, anul încheierii serviciului navigant, vasul a fost transformat în muzeu. Este un punct de mare atracţie în acest colţ ispititor şi o fereastră înspre marea la malul căreia se aşterne graţios Ostende. Dar ceea ce atrage aici pe călători ca pe fluturi lumina, sunt pitoreştile restaurante, fiecare cu look-ul său inconfundabil, individualizat cromatic, prin mobilier sau costumaţia personalului de servire, cu o ambianţă specifică şi o bucătărie distinctă.
Madelon a dorit să luăm prânzul la un restaurant franţuzesc. Culorile sale nu-s roşu şi negru ca în Stendhal, ci alb şi negru. Ţi se pare de la intrare că eşti invitat la o recepţie şi prima reacţie e să-ţi verifici ţinuta. Observi cu regret că n-ai frac, dar te consolezi că porţi un costum de vară şi astfel n-ai motive să-ţi faci complexe. Te poţi aşeza liniştit să savurezi o masă regală. Deschiderea se produce cu patru sortimente de şampanie franţuzească oferită cu gomă princiară. Urmează Saint Jaques, delicioasele scoici în cochilii de preţ. Şi apoi homarii. Uriaşi de te iau în stăpânire frisoanele când îi vezi şi începi să te codeşti ca un sălbatic ce n-ai băgat în gură în viaţa ta o aşa dihanie gata, gata, să te apuce în cleştii braţelor forfecătoare. Suntem îmbiaţi să ne regalăm, primind ceremonios toate asigurările că homarii au fost prinşi cu o zi înainte în apele franceze de pe ţărmul regiunii Nord-Atlantic. Suntem chiar poftiţi să-i alegem cu mâna noastră din bazinul în care forfotesc claie peste grămadă. Încuviinţăm cu strângere de inimă, deşi cleştii acestor spăimântătoare vietăţi marine sunt legaţi cu aţă groasă, ceea ce-i face inofensivi. Pornim apoi cu o oarecare teamă să-i mâncăm şi ne aducem aminte de păţania logofătului Tăutu, cel care a dat pe gât cafeaua fierbinte oferită de vizir, băutură de care nu mai avuse parte vreodată. Nu trecem prin experienţa traumatizantă a primului român care a băut cafea şi constatăm iute că sub crusta roşie este o carne cu un gust divin, aidoma întregului ospăţ, ce a continuat cu fructe de mare, al căror nume l-am uitat de cum l-am auzit. Toate bucatele, deloc indigeste, au fost stropite cu cele patru sorturi de şampanie din care am degustat în deschidere. Încheierea a încununat opera şi s-a săvârşit cu o îngheţată cremoasă, cu arome din cele mai încântătoare.
A fost o zi de ţinut minte, cu o plimbare şi o masă regală.

Din cartea în curs de apariţie „Zugrăvituri în culorile cuvântului ale priveliştilor lumii”, de Grigore Ilisei