România îşi părăseşte copiii!

copiii abandonaţi diferă de copiii părăsiţi * copiii părăsiţi se împart şi ei în câteva categorii, cu şanse mai mari sau aproape nule de a ajunge vreodată într-o familie adevărată * legea adopţiilor a fost modificată în acest an, cu scopul de a uşura şi de a scădea considerabil perioada de aşteptare a copiilor în a-şi întâlni noii părinţi * legea adopţiilor a fost modificată de aşa natură, încât timpul mediu de adopţie, de doi ani, a rămas tot de... doi ani * totul pare o bătaie de joc şi o sfidare a vieţii, la care contribuie legea, dar şi oamenii ce-şi fac treaba din scaun

 

Se spune că fiecare om se naşte din… nimic! În teorie, el se naşte din dragoste şi din credinţă, din dorinţa uriaşă de a fi, de a aduce bucurie, de a completa o familie, de a umple sufletele părinţilor şi de a-i ferici. Însă, practica este, de multe ori, dură. Pentru că şi oamenii sunt, în varii situaţii, duri. Needucaţi, lipsiţi de inimă şi de responsabilităţi, prea săraci şi prea trişti, prea indiferenţi, prea uşor făcători de copii…

Răul nu trebuie generalizat. Însă, nici nu poate fi neglijat. Mai ales când acesta distruge în orice secundă! Nu trece zi în care să nu se audă despre copii născuţi şi lăsaţi. Părăsiţi. Abandonaţi. Termeni folosiţi ca sinonime, atunci când ne referim la micuţii uitaţi de mamele lor. Însă ei, termenii aceştia, diferă în faţa legii şi decid – greu şi nedrept – soarta unor făpturi nevinovate.

Zero copii abandonaţi într-o lume de părăsiţi!

La ora aceasta nu există niciun copil abandonat în evidenţa compartimentului de adopţii de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Iaşi (DGASPC). Am putea să ne bucurăm – dacă ceva nu ni s-ar părea suspect. Ştiind câţi zac prin spitale, câţi sunt pe la centrele de plasament şi câţi ajung la asistenţii maternali.

În realitate, copil abandonat este considerat doar pruncul căruia, în urma tuturor cercetărilor, nu i se găsesc, sub nicio formă, părinţii. Copilul abandonat trebuie să aibă în dreptul mamei şi al tatălui, câte o liniuţă. Abia atunci primeşte ştampila de abandonat. E tristă eticheta. Realitatea demonstrează, însă, că aceasta este cea mai fericită soluţie pentru un micuţ! El va primi un certificat de naştere eliberat de primărie şi un nume ales prin dispoziţia primarului. Apoi, i se poate găsi o familie. Rezultă că abandonul acesta – adevărat – este calea cea mai scurtă spre şansa la o nouă viaţă.

Prin urmare, acum nu avem copii abandonaţi. Ne putem lăuda, însă, cu o mulţime de copii părăsiţi. Ai căror părinţi se cunosc – măcar de la distanţă. Statistic, în fiecare zi un copil este abandonat într-o maternitate din România. În total, există peste 1.500 de posibili părinţi care ar dori să înfieze şi care ar şi avea de unde - din mai mult de 50.000 de copii aflaţi în sistemul de protecţie socială. Însă, copiii părăsiţi au toate posibilităţile să rămână, mult şi bine, ai nimănui. Pentru că legile, chiar şi modificate în beneficiul lor, sunt stupide. Pentru că birocraţia sufocă. Pentru că cei care ar trebui să se ocupe şi să lupte pentru soarta copiilor se închid, de cele multe ori, într-o carapace a nepăsării. A lucrului făcut din scaun, de la birou, marcat într-un program de lucru inflexibil.

Ai nimănui

În acest context, indiferenţa tuturor factorilor în parte nu face decât să scadă, de la o zi la alta, şansele unui copil de a creşte într-o familie. Pentru că familiile fără copii vor, în mare parte, bebeluşi. Însă bebeluşii nu ţin cont de legile oamenilor şi cresc, devenind copii. De un an, doi ani, trei ani. De aici, drumul lor deja se închide. Mai ales dacă intervin şi problemele de sănătate. „În prezent, la Iaşi sunt şase copii adoptabili, cu deschiderea procedurii de adopţie în anul 2012. Doi copii gemeni sunt vizitaţi de familiile adoptatoare. Pentru patru copii adoptabili se caută familii. Sunt două surori, una cu vârsta de 9 ani, grad de handicap sever şi una de 7 ani, sănătoasă. Mai este un băiat cu vârsta de 5 ani şi unul de 12 ani, ambii cu grad de handicap mediu. Deocamdată, se face o potrivire la nivelul Oficiului Român pentru Adopţii, fiind căutate familii din toată ţara”, a spus Manuela Amariei, şefa serviciului de adopţii de la DGASPC.

Deşi poartă aceeaşi denumire, copiii părăsiţi se împart şi ei în mai multe categorii. Unii primesc „eliberarea” de la părinţii naturali, în scris. Pentru alţii, se aşteaptă să treacă un an de nepăsare din partea familiei – pentru a-i decade din drepturi pe părinţi. Şi, dacă se putea să fie o continuare şi mai înspăimântătoare – unii copii nu există! Deşi s-au născut, nu au acte. Prin urmare, nu pot păsări prea curând maternitatea sau spitalul. În timpul acesta, probabil că mai uşor le-ar fi să moară, dacă tot nu există...

Părăsire cu jumătăţi de măsură

Însă, copiii luptă! În orice situaţie s-ar afla, ei luptă pentru sănătatea şi pentru viaţa lor. Copiii „eliberaţi” sunt aceia care au toate actele în regulă şi pentru care părinţii semnează că sunt de acord să renunţe la ei. Însă, şi acest procedeu durează. Măcar 60 de zile de la semnarea consimţământului, timp în care părinţii naturali se pot răzgândi.

Fără o declaraţie la dosar, prin care părinţii reali să fie de acord cu adopţia, nu se poate clinti nimic. Un an întreg! Un an în care, teoretic, asistenţii sociali ar trebui să convingă familia sau rudele până la gradul IV să-şi ia... plodul acasă. Abia după un an şi doar dacă nimeni nu a luat deloc legătura cu copilul în acest timp, instanţa de judecată poate spune despre micuţ că este adoptabil. Dar, lupta nu se termină aici. Căci, de la adoptabil şi până la adoptat – calea este lungă şi, de multe ori, chinuitoare.

Nu avem copii abandonaţi. Dar, avem copii în situaţii care mai de care mai dramatice. După tot scandalul provocat în mediul online, micuţii de la secţiile de pediatrie cronici şi recuperare pediatrică de la Spitalul de Copii „Sfânta Maria” au intrat în atenţia tuturor. Chiar dacă s-a încercat, mereu, menţinerea armăsarului ca fiind un biet ţânţar, toată lumea s-a revoltat. „Dintre cei aşa-zişi 57 de copii, care sunt 40 şi ceva, o bună parte dintre ei au familii, sunt vizitaţi, se ţine legătura cu ei. Ca şi copii părăsiţi în maternitate sau în spital, opt sunt clasificaţi drept cazuri sociale. Între timp, au mai intrat în atenţia noastră cinci prematuri, care sunt în evaluare”, a spus Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt în cadrul DGASPC.

De la Ana la Caiafa

Totuşi, a face din ţânţar armăsar a fost benefic, pentru că s-a amintit societăţii că aceşti copii există. Micuţii de la secţia de recuperare pediatrică – abandonaţi sau doar un pic părăsiţi – au început s-o ducă puţin mai bine. Oameni cu inimă mare au refăcut proviziile de lapte, pamperşi, haine. Copiii stau la căldură şi se bucură, măcar, de două-trei mame pe tură, personal medical care trebuie să se împartă, pe cât posibil, între toţi. În plus, au apărut şi voluntari care au dreptul să viziteze şi să se joace cu cei de peste şapte luni.

Însă, copiii ai cui sunt? Asistenţii sociali din maternităţi şi spitale arată spre Direcţia de Protecţie a Copilului, Direcţia arată spre spitale. „Şi ei sunt asistenţi sociali, şi ei fac parte din colegiul asistenţilor sociali, au o deontologie. Demersurile trebuie să pornească de acolo. Copilul îl considerăm al nostru după ce se emite cererea de plasament în regim de urgenţă. Atunci intră în sistem. Atunci este al legii”, a atras atenţia Tiberiu Bantaş. Însă, cei din sistemul medical nu se lasă mai prejos. „La unii copii care vin din maternitate, mamele deja sunt plecate. Apoi, sunt cazuri în care vin în spital noaptea. Mama, până dimineaţă poate fi plecată. Asistentul social ce să facă, să stea non-stop în spital, poate prinde ceva? Noi, medicii, avem datoria de a-l informa la toate cazurile sociale. Asistentul social ia cazul în evidenţă şi începe să sune la primăria, la asistentul social şi la poliţia din localitatea de unde are adresă copilul respectiv. Apoi, informează Direcţia de Protecţie a Copilului. El nu are ce să facă. Este, cum ar veni, pe de o parte, subordonat spitalului, dar pe de astă parte, celor de la Direcţie. Nu poate să decidă unele lucruri. Asta e sistemul”, a ţinut să precizeze doctor Cătălina Ionescu, purtător de cuvânt la Spitalul de Copii „Sfânta Maria”.

Inocenţă furată

Un sistem ce permite târârea copiilor într-un joc în care miza e chiar viaţa şi copilăria lor. În timpul acesta, copiii cresc. Şi, într-un fel, le este bine în spital. Însă, oricât de mult am încerca să închidem ochii şi să ne consolăm că este mai bine decât se strigă, bine total nu este. „Copiii din sistemul sanitar nu sunt adoptabili. Ei nu au intrat încă în sistemul de protecţie, astfel încât să li se aplice legea de protecţie a dreptului copilului 272 şi legea adopţiei 273 republicată. Ei pot ajunge, deocamdată, doar la asistenţii maternali”, a făcut lumină Manuela Amariei, şefa serviciului de adopţii de la DGASPC.

Astfel, pentru aceşti copii, sănătoşi, dar fără o situaţie clară, se caută asistenţi maternali. Dar, asistenţii maternali se retrag, încet-încet din sistem, mai ales după ce salariile le-au fost scăzute drastic, de la 1.500, la 630 de lei. Astfel, la începutul lui septembrie se înregistrau 1.164 de copii – la 754 de asistenţi. Deşi legea cere ca un copil să nu petreacă mai mult de şase luni la un părinte de împrumut, unii copii îmbătrânesc în familiile asistenţilor maternali, mai ales când nu există consimţământ dat pentru adopţie. Totuşi, unii sunt din nou abandonaţi, de data aceasta de asistenţii maternali, pentru a face loc copiilor mai mici. Ajung astfel în centre de plasament, prea mari pentru a mai prezenta interes, prea terminaţi din punct de vedere psihic şi emoţional.

Născut. Părăsit. Inexistent

Totuşi, unii copii, deşi mici, nici şansa unui asistent maternal nu o au. Ei rămân în spital, legaţi de inconştienţa unor mame şi de multa delăsare a sistemului. Iosif-Constantin are aproape cinci luni şi „locuieşte” în spital, la Sfânta Maria. Este sănătos, voinic şi frumos. Ar putea fi visul oricărei familii care nu a fost binecuvântată, până acum, cu un copil. Cu toate acestea, el nu poate scăpa din lanţul în care, fără voia lui, e prins.

Iosif s-a născut dintr-o mamă de 15 ani, fără buletin. Bunica îi e moartă şi bunicul e plecat prin lume. Tatăl lui e puţin la răcoare, iar mama a fugit de sub ochii anchetatorilor. Pentru că ea nu are buletin şi nici nu se îngrijeşte de soarta pruncului său, acesta este trecut la categoria „copii cu certificate de naştere în lucru”. În lucru, impropriu spus – pentru că nimeni nu lucrează. Iosif-Constantin nu există şi, probabil că nici nu va exista prea curând! Până acum o lună, când a fost botezat de o familie căreia i s-a lipit de suflet, micuţul nu avea nici măcar prenume. Asistenţii sociali îi caută uneori mama, doar până la ora 16, în programul de lucru, iar naşii au fost rugaţi să dea de veste Direcţiei, dacă vor afla ceva înainte. Frustrant este că, nici după găsirea mamei, situaţia nu se va rezolva bătând din palme. Căci, şi mama lui Iosif e minoră... şi iar ne învârtim în cerc.

Aşteptări cu anii, pentru o faptă bună

La fel cum sunt copiii de... împărţiţi în necazurile lor, aşa se întâmplă şi cu persoanele care doresc să adopte. Cele mai multe sunt, deocamdată, doar la stadiul de dorinţă. „În luna noiembrie, avem un număr de 66 de solicitări de adopţie, adică 66 de familii sau persoane atestate ca adoptatoare. De la persoane care doresc să adopte, avem un număr de şase cereri noi pe luna aceasta dar, practic, noi le considerăm ca solicitări de adopţii din momentul obţinerii atestatului. Până atunci este perioada de evaluare, pregătire, informare şi, de abia după obţinerea atestatului ele pot primi un copil adoptabil”, a explicat Manuela Amariei.

Numerele acestea sunt doar cele oficiale. În realitate, mii de familii din întreaga ţară ar fi dispuse să adopte măcar un copil, dacă birocraţia şi indolenţa nu le-ar pune piedică, la orice pas. „Nu am o casă foarte mare şi mai am doi copii, ai mei. Am vrut să mai adopt unul, dar mi s-a spus că nu e suficient aer pentru un al treilea copil. Bine că este în spitale sau în centrele de plasament, ori în casele cu câte 12 care dorm în acelaşi pat”, a povestit dezamăgit un om care a abandonat lupta cu sistemul. Din fericire, el are deja copii. Alţii nu au deloc şi suferă cumplit, în singurătate, în timp ce, de după zidul nepăsării, mii de prunci îşi plâng şi ei drama.

Perioadă modificată de la 2 ani la... 2 ANI!

La începutul lui 2012, legea adopţiilor a fost modificată. Ea a promis posibilitatea de a adopta şi în termen de 30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere, cu prelungire până spre un an. În realitate, multe par a fi fost schimbate doar din condei, problemele de timp şi de birocraţie rămânând aceleaşi. „Un timp minim de adopţie este de şase luni şi un timp maxim – de doi ani. Media la Iaşi este de aproximativ un an şi jumătate, doi”, a spus Manuela Amariei, reprezentanta DGASPC. Adică, nu s-a schimbat mare lucru, iar cele 30 de zile sunt, cu indulgenţă, măcar 180. Nici după ce copilul şi viitorii părinţi se întâlnesc, se plac şi au liber la adopţie, actele nu se fac de-o dată. „Urmează o perioadă de 90 de zile şi chiar mai mult pentru că, practic există un termen de potrivire între copil şi familia adoptatoare, anterior mutării efective a copilului. Aceasta depinde de starea copilului şi de cât de repede se acomodează cu familia de adopţie, astfel încât să poată avea loc o mutare cât mai puţin traumatizantă pentru copil”, a mai adăugat Amariei. Rezultă, pentru finalizarea adopţiei, un plus de două luni, adică un total de cinci luni, după cei doi ani de aşteptare.

„Facem legi cu picioarele!”

Jalea te cuprinde, doar analizând succint aceste cazuri. „Ceea ce este şi mai criminal este faptul că am modificat legea modificării, care a ajuns cum a fost şi, mai mult decât atât, nimeni nu s-a gândit ce se întâmplă în cei doi ani de tergiversări şi de amânări. Nu a fost creat un cadru legislativ coerent, în care familia doritoare, în urma unei anchete sociale reale, să poată să-şi ia copilul acasă pentru toată această perioadă. Să scoată copilul din sistemul instituţionalizat, să-i acorde şansa unei alte vieţi. Nimic nu s-a întâmplat din toate acestea şi regret să spun, dar asta este o cauză a faptului că facem legi cu picioarele!”, a atras atenţia Maria Aldea, avocat. Numai că, nu ţine doar de lege, ci şi de oameni. „Ţine şi de birocraţia, de indolenţa şi lipsa de bun-simţ a celor de la asistenţa socială. Aceştia sunt, efectiv, nişte funcţionari între 8 şi 16, care învârt hârtii de ici colo şi cărora nu le pasă de viaţa acestor copii. Dacă ei lucrează între 8 şi 16, când Dumnezeu fac o anchetă socială reală la domiciliul unei familii a căror membri lucrează şi ei? Este inadmisibil! Trebuie nu numai legea modificată, trebuie schimbaţi şi oamenii şi puşi, într-adevăr, profesionişti”, a mai avertizat Maria Aldea.

Drama copiilor părăsiţi şi şansa lor la o viaţă normală este cu atât mai scăzută, cu cât legea ne permite să stăm. Să ne rugăm de neamuri şi să aşteptăm, cuminţi, să treacă un an de muncă nerezolvată sau, mai bine – de sictir. „Ţine tot de modificarea legii. Dacă un părinte, timp de trei luni nu a trecut să-şi vadă copilul, ce aşteptăm să-l declarăm, fără atât de multe formalităţi, decăzut din drepturi? Ce aşteptăm să declarăm copilul adoptabil?”, se întreabă avocata Maria Aldea. Iar întrebările rămân plimbate prin vânt...

Dezvoltare emoţională?!

Aruncând copilul de la Ana la Caiafa, nu se poate să nu te întrebi ce se va alege de el?! Cum rămâne cu dezvoltarea lui fizică, psihică, emoţională? Cât de puternic poate fi un copil, viitor adult, după ce primii ani, cei mai importanţi în formarea lui, îi petrece după gratiile societăţii? „Faptul că un copil este abandonat la naştere şi este crescut într-un sistem instituţionalizat reprezintă o situaţie care ar putea crea dificultăţi în dezvoltarea sa afectivă şi socială ulterioară”, atrage atenţia Cătălina Dascălu, psihoterapeut. Iar problemele nu sunt mici, nici puţine. „Un copil cu o bază de ataşament săracă sau absentă întâmpină dificultăţi în procesul de învăţare şi de relaţionare. Un copil cu un ataşament nesecurizat va întâmpina dificultăţi în a dezvolta relaţii satisfăcătoare, manifestând neîncredere faţă de persoanele cu care interacţionează. De asemenea, poate exista şi situaţia în care se va ataşa mult prea uşor şi superficial de persoane care consideră că ar putea să-i satisfacă nevoile afective. În acest mod, poate avea dificultăţi în a-şi clarifica şi comunica limitele de confort, existând un pattern de relaţii abuzive”, a mai explicat Cătălina Dascălu. Iar acesta nu este decât un rezumat al rezumatului – în ceea ce priveşte multitudinea de traume prin care poate trece un copil părăsit de părinţi, dar şi de legi, de asistenţi sociali şi de fiecare dintre noi.

La final, ajungem să ne întrebăm de ce un anume adult este aşa cum este, fără să socotim de unde a pornit totul. Uitând să ne simţim vinovaţi că l-am abandonat. Noi. Nu doar familia lui. Căci părăsirea celor care înseamnă viitorul ajunge să afecteze tocmai viitorul nostru. Şi viaţa lor. (Anda Pintilie)

 

 

 

Aparent, paşii în adoptarea unui copil par floare la ureche:

+ depunerea cererii de evaluare a garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale, în vederea obţinerii atestatului de persoană/ familie aptă să adopte

+ evaluarea şi pregătirea persoanelor/ familiilor care doresc să obţină atestatul

+ obţinerea atestatului

+ potrivirea unui copil declarat adoptabil cu persoana/ familia atestată

+ încredinţarea copilului în vederea adopţiei

+ încuviinţarea adopţiei

+ monitorizare post-adopţie

 

 

 

 

Statistică 2005-2011

Anul	Atestări familii adoptatoare	Număr copii pentru care  s-a realizat  încuviinţarea adopţiei
2005	40	12
2006	44	22
2007	48	27
2008	54	32
2009	65	26
2010	75	29
2011	69	32

În 2012 au fost finalizate 10 adopţii, alţi 12 copii fiind încredinţaţi familiilor adoptatoare, în proces încă nefinalizat.