„Nu există o altă valoare mai mare decât cea legată de familie” Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

* în cadrul vizitei făcute în redacţia ziarului „Evenimentul Regional al Moldovei”, Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a continuat să răspundă întrebărilor noastre * după ce, în ediţia de joi, 4 aprilie, s-a vorbit despre societatea debusolată în care trăim, despre perfecţiunea şi imperfecţiunea preoţilor sau despre Iaşi – capitala pelerinajului ortodox, a doua parte a interviului aduce în atenţie noi teme de suflet şi de actualitate

 

 

 

 

- Printre provocările lumii actuale, un fenomen social este martirajul pentru credinţa în Dumnezeu. Conştientizăm noi acest aspect?

- Am crezut că veacul XX, odată încheiat, se va încheia cu el şi cea mai crudă persecuţie îndreptată împotriva creştinilor. Persecuţie mai sângeroasă şi cu mai multe victime decât ceea ce îndeobşte se cunoaşte – din timpul Imperiului Roman, până la începutul veacului al IV-lea. Din păcate, veacul XXI a debutat cu o intensificare a opresiunii îndreptată împotriva creştinilor. Europa de Est s-a eliberat, în genere, de această presiune, însă situaţia din Irak, din Iran, din ţările arabe, anumite situaţii conflictuale din ţări africane, anumite evenimente din Extremul Orient, în special din India, fac să nu existe zi de la Dumnezeu în care să nu fie cel puţin câţiva creştini ucişi pentru credinţa lor. Noi, cei din zonele zis libere, nu am găsit încă, atât în calitate de membri ai unor comunităţi religioase, cât şi ca organisme statale sau neguvernamentale, calea spre o anumită intervenţie în acest sens. Din păcate, suntem prea ocupaţi cu propriile noastre probleme, ca să mai avem răgazul lăuntric să intervenim în favoarea celor care, probabil, chiar în momentul în care am început noi discuţia, suferă pentru convingerea lor, pentru apartenenţa lor la credinţa în Hristos Dumnezeu.

- Vor ajunge şi la noi aceste probleme? Şi în Europa începe să crească numărul musulmanilor...

- Nu neapărat prezenţa musulmanilor ar trebui să coincidă cu o persecuţie împotriva creştinilor. Într-o discuţie cu un musulman, într-o călătorie cu avionul, aşezaţi unul lângă celălalt, mi-a amintit, printre altele, următorul lucru, la care am meditat adesea. Noi, musulmanii, zicea el, preferăm să avem parteneri de dialog oameni care cred în Dumnezeu, chiar dacă nu cred în Dumnezeul în care credem noi. Noi ne temem cel mai mult de oamenii care nu au niciun Dumnezeu. Continentul european, cel puţin în situaţia actuală, beneficiază de o libertate de manifestare a credinţei care nu te duce cu gândul la perspectiva unei persecuţii împotriva creştinilor. Ceea ce va fi mâine, vom vedea.

Sunt şi la noi oaze, reduse, din păcate, ca întindere şi ca număr, unde agitaţia lumii, ambiţiile nemăsurate ale oamenilor, abuzul de putere, avere sau plăcere nu au prins contur.

- Am urmărit frânturi din experienţa dumneavoastră în Tanzania. Se poate face o paralelă între sărăcia oamenilor de acolo şi credinţa lor puternică – versus bogăţia şi credinţa noastră, aşa cum sunt ele?

- Continentul african este un continent al paradoxului, prin excelenţă. Sărăcie dusă la limita extremă şi pace sufletească, aşa cum rar întâlneşti într-o societate bogată. Nu ştiu ce paralele se pot găsi între situaţia de la noi şi situaţia din centrul Africii. Doar faptul că şi în interiorul ţării sunt anumite spaţii geografice cu sărăcie tot atât de cruntă, ca şi în acele zone şi faptul că şi în România, în România cea adâncă – care, până la urmă, este şi România reală – sunt spaţii necontaminate de chimizarea contextului. Sunt şi la noi oaze, reduse, din păcate, ca întindere şi ca număr, unde agitaţia lumii, ambiţiile nemăsurate ale oamenilor, abuzul de putere, avere sau plăcere nu au prins contur. Vom mai rezista mult cu aceste oaze, sau aspectul general al lucrurilor va înnăbuşi şi aceste luminiţe? Eu cred că nu le va înnăbuşi, pentru că există încă resurse lăuntrice uimitoare, în anumite inimi de la noi, care vor face ca aceste luminiţe să nu se stingă. De ce să nu ne exprimăm nădejdea că ele vor avea capacitatea să fie mai strălucitoare şi să aprindă şi inimi fumegânde, care aşteaptă puţin untdelemn, ca şi flacăra din inima lor, în cele din urmă, să prindă contur?

- Biserica Ortodoxă din Cipru şi-a pus averea la dispoziţia ţării. Credeţi că în România ar fi posibilă o asemenea decizie?

- În primul rând, de la plecarea turcilor, în dinamismul ei, Biserica şi-a mărit forţa economică în Insula Cipru. În timpul preşedinţiei arhiepiscopului Macarie, de acum 40, 50 de ani – şeful statului era şi şeful Bisericii – din punct de vedere legal, averea Bisericii a fost aşezată pe o orbită juridică foarte clară. Acest lucru s-a întâmplat, în timp ce la noi, în aceeaşi perioadă, am avut două confiscări. Mitropolia Moldovei deţinea, prin diferite unităţi ale sale, peste 20 la sută din pământurile şi pădurile Moldovei. În timpul domniei voievodului Cuza, n-au mai rămas decât terenul de sub biserici şi de sub cimitire. Dinamismul de care aminteam a făcut ca, de la Cuza, până la venirea comuniştilor la putere, să se acumuleze o anumită avere din donaţii, din activităţi economice desfăşurate într-o ambianţă liberă. Dar, atunci, averea a fost din nou confiscată. Încât acum, dacă am fi în această situaţie, cam greu ar putea pune Mitropolia la dispoziţie ceva elemente de salvare a ţării. Putem veni cu ceea ce avem noi mai preţios: mormântul de la Putna, evlavia creştinilor din zona mănăstirilor nemţene – şi eu consider că acestea pot fi şi sunt, fără nuanţă de spectacol, mult mai eficiente decât 100 de milioane de euro care, până la urmă, vis-à-vis de cele câteva miliarde de euro ar fi, chiar şi în cazul Bisericii Ciprului, o picătură într-un ocean. Cred că, până la urmă, atât pentru ei, cât şi pentru noi, contribuţia Bisericii la salvarea ţării este pe plan spiritual şi cultural.

Rolul Bisericii nu este neapărat acela de a ajuta săracul în nenorocirea lui materială, nu este neapărat acela de a înfiinţa spitale, şcoli, entităţi culturale – deşi, şi acestea îşi păstrează importanţa lor în ograda Bisericii. Rolul Bisericii este de a-l învăţa pe om să se roage. În momentul în care omul este învăţat, ajutat, sensibilizat să stabilească prin rugăciune o relaţie cu Dumnezeu, şi celelalte activităţi vin de la sine.

- Conform studiilor sociologice, în secolul în care trăim, principalele cauze ale mortalităţii sunt şi vor fi, din ce în ce mai mult, singurătatea, depresia şi suicidul. Cum ne putem apăra de aceste rele?

- Nu poate fi un spaţiu mai propice împotriva singurătăţii, golului lăuntric, derutei sufleteşti, tristeţii – dar şi plictiselii – decât spaţiul familiei. Foarte greu poate omul de astăzi lupta împotriva acestor stări, dacă nu are lângă sine soţia sau, respectiv soţul, iar aceştia să fie ajutaţi de pruncii lor. În alte zone, lupta împotriva acestor stări se realizează şi mult mai greu, şi cu rezultate nesemnificative, fără o aşezare a omului pe o orbită de normalitate de lungă durată.

- Ce ar trebui să înţeleagă omul din ziua de astăzi prin valoare, într-o lume în care se promovează mai mult nonvaloarea?

- Iertaţi-mi insistenţa, nu există o altă valoare mai mare, decât cea legată de familie. În această zonă ar trebui căutată cel mai mult calitatea unui om. Are capacitatea să-şi întemeieze sau să nădăjduiască spre o familie frumoasă? Îşi educă corespunzător copiii ? Aceasta este cea mai mare valoare care nu a dispărut, însă este atinsă, de foarte multe ori, în esenţa ei. Este atinsă uneori, iertaţi-mă, şi printr-o anumită propagandă media care-l ajută pe soţ să-şi înşele soţia, să caute alte frumuseţi, care o fac pe soţie, sensibilizată fiind de o presiune mediatică, să caute plăcerea în alte braţe şi în alte inimi – cu toate consecinţele dezastruoase, care decurg din aceasta.

Dincolo de aceasta, mai este valoarea onestităţii care, din ce în ce mai mult, este abandonată, pentru că nu aduce după sine o reuşită pe termen scurt a unui demers. În rugăciunea Tatăl nostru există formularea izbăveşte-ne pe noi de cel rău şi mă bucură că, din ce în ce mai mult se foloseşte cealaltă variantă – izbăveşte-ne pe noi de cel viclean. Iar viclenia este opusul evident al onestităţii.

Familie şi onestitate sunt cele două valori care ar trebui să guverneze societatea, aşezate pe credinţa în Dumnezeu, care le fundamentează pe amândouă. Care le dă mai multă consistenţă şi capacitate de rezistenţă în faţa celor care aduc atentat, pe de o parte la sfera familiei, pe de altă parte la valoarea onestităţii.
 

IPS Teofan a vorbit despre beneficiile regionalizării României, dar şi despre riscurile acesteia

Dacă Moldova sau regiunea aceasta va cuprinde şase judeţe, opţiunea Mitropoliei este atinsă sută la sută şi ea nu poate să nu sprijine acest demers, pentru că cele şase judeţe constituie zona geografică a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei de acum. Nu mai există decât o singură regiune, şi anume cea a Olteniei unde, cel puţin, din ceea ce se discută până acum, cele două entităţi – bisericească şi administrativă – se altoiesc pe aceeaşi zonă. În ceea ce priveşte oraşul – deşi eu sunt mitropolit, cum sunt la Iaşi sunt şi la Piatra Neamţ sau Botoşani şi, într-o oarecare măsură la Suceava şi la Vaslui – nu am absolut nicio îndoială, nici lăuntrică, nici în exercitarea responsabilităţii mele, ca această capitală să fie în altă parte decât la Iaşi. Pe aceste două segmente, şi până acum şi de aici încolo, pe căile noastre bisericeşti, în relaţia avută cu puternicii zonei sau ai ţării, s-a sprijinit această idee – şase judeţe, denumirea Moldova, capitala la Iaşi. Desigur, sunt cei care au alte interese şi, nu neapărat meschine. Fiecare locuitor al Sucevei, până la urmă, şi-ar dori să fie acolo capitala, şi nu trebuie să-l condamnăm pentru acest demers, pentru că el corespunde, până la urmă, unor năzuinţe locale. Dar, eu cred, fără să fiu profet, că în acestă zonă nu vom avea prea mari probleme. Cine va fi guvernator, preşedinte, asta-i cu totul altceva. Este important, dar este trecător.

Singurul lucru care trebuie avut în grijă este acela ca, nu cumva regionalizarea să primească o direcţie şi un conţinut care să ducă la tendinţe centrifuge în următoarea sută de ani sau nu ştiu când, în cadrul unor conflicte, interese internaţionale sau conflagraţii. Atunci, în tulburare, duşmanul pescuieşte din interior sau din exterior. Trebuie făcut, în aşa fel, o dublă conştientizare, că aparţinem acestei regiuni şi aparţinem Bucureştiului deopotrivă, capitalei. Înlăuntrul meu sunt de acord cu regionalizarea, doar pentru a crea o platformă de atragere a acestor faimoase fonduri. Dar, restul – educaţia, cultura, biserica, elemente legate de muncă, politica – trebuie să fie la Bucureşti. Implementarea lor în teritoriu să se facă în conformitate cu principiile stabilite, dar unitar peste tot. Dacă ajungem ca în America, să decidem vacanţe şcolare la perioade diferite, programe şcolare diferite, numărul de ani într-un anumit ciclu şcolar diferit, nu este bine. Noi avem o sămânţă a diviziunii, pe care nu o au alţii şi, dacă o cultivăm, o răspândim şi o amplificăm, nu se ştie în momente cruciale în istorie, dacă ceea ce se doreşte acum a fi ceva bun nu se va întoarce împotriva noastră.

(a consemnat Anda Pintilie)

Citiţi şi prima parte a interviului – Lumina care izvorăşte din Altarul Bisericii.