Iarmaroace de poveste cu suveniruri chinezeşti

* în vremurile în care copiii se joacă pe tablete şi adolescenţii se distrează în cluburi, există şi persoane care abia aşteaptă bâlciurile sau iarmaroacele, cum li se mai spune în unele aşezări * tradiţia este veche şi încă se mai respectă, chiar dacă este foarte mult modificată 

În vechime, iarmaroacele erau un prilej de mare petrecere şi mulţi târgoveţi şi ţărani aşteptau horele de la bâlciuri şi distracţiile în iujuri. Nu era nici o restricţie de vârstă şi până şi puştii îşi făceau de cap. Bragă, vin, afumătură pe jăratec, fete frumoase şi flăcăi, doamne în caleşti şi ţărani, cu toţii petreceau de zor la târgurile pe care le aşteptau mare parte din an. Iarmaroacele începeau la sărbătoarea Înălţării Domnului şi se încheiau la Sfântul Dumitru (26 octombrie). În acest interval, în marile aşezări moldave aveau loc bâlciuri, toate şi obligatoriu organizate în zile de sărbătoare. Boierii din Târgu Neamţ petreceau de Ispas, fălticenenii îşi dădeau întâlnire la iarmarocul de Sfântul Ilie (20 iulie), romaşcanii beau adălmaşurile la Probojenie (Schimbarea la Faţă, 6 august), iar bârlădenii începeau iarmarocul la Sfânta Maria (15 august).
Iarmaroacele aveau rol nu numai de distracţie, ci şi de afaceri. Erau un fel de Bursă arhaică, la care se tocmeau clăcaşii, la care negustorii băteau palma pentru marfă, se vindea şi se cumpăra orice, de la animale la stofe fine, străchini, ulcele, linguri, dantele, parfumuri ori caleşti. Totul se petrecea într-o atmosferă destinsă, de bucurie.
Cei care au mers măcar o dată într-un iarmaroc sătesc îi mai simt aroma de vată de zahăr şi mirosul de vanilie de la gogoşile din cazanul ce fumega mereu, spre bucuria copiilor. Pe atunci, erau cei mai cuminţi copii. „Ne trezeam înaintea soarelui şi o uimeam pe mama cu hărnicia noastră. Nici nu era nevoie să fim rugaţi să facem ceva, ci ne apucam singuri de lucru, chiar şi de teme pentru vacanţă. Totul pentru a fi siguri că mergem la Bâlci! Scoteam din puşculiţă banii strânşi cu grijă, mai dădeam o raită pe la bunici şi eram pregătiţi să luăm parte la marea distracţie”, am aflat de la Elena Vizitiu, care retrăieşte în fiecare an bucuria iarmarocului de la Vaslui.
Atracţia erau lanţurile, bărcile şi căluşeii. Cu un leu, aveai ocazia să te ridici în înaltul cerului şi să admiri lumea de sus. Apoi, ameţit de spectacol, coborât cu picioarele pe pământ te aşezai la o coadă ce îţi răsplătea aşteptarea cu vată de zahăr sau cu o gogoaşă înfuriată. În buzunare deja aveai câte un ciubuc, din care muşcai cu poftă. „Părinţii stăteau la terase şi ascultau cântecele lăutarilor, în timp ce pe grătare sfârâiau de zor micii. Între discuţiile despre vreme şi agricultură, rând pe rând cei în vârstă dădeau câte o fugă la marginea iarmarocului unde se vindeau ceaune, tigăi, animale şi păsări”, a continuat povestea Elena Vizitiu.  
Şi toată lumea era veselă şi mulţumită. Parcă nici o grijă nu mai brăzda feţele părinţilor, iar copiii nu mai pridideau să se mire de toate minunăţiile aduse de cei care distrau lumea: circul cu şarpele uriaş, tiribombele, papagalul cu planetele ce îţi ghicea viitorul şi nelipsita roată a norocului. Apoi, odată cu seara se încingeau horele. Tineri şi bătrâni, işi împreunau mâinile bătătorite de muncă şi aruncau picioarele la joc. Se ridica praful până la cer, dar cui îi mai păsa? Picioarele călcau mărunt câte o sârbă sau o horă de parcă ar fi vrut să îngroape în pământ toate necazurile lumii. Apoi, cu feţele asudate, bărbaţii suflecau câte o cană cu vin, fetele îşi înmuiau şi ele mai timid buzele în licoarea de chihlimbar, iar copii muşcau cu sete din feliile zemoase de harbuz. Frumuseţea acelor clipe s-a dus...
Chef de Rusalii
La Piatra Neamţ, bâlciul avea loc în Duminica Rusaliilor. Nimeni nu avea voie să rateze iarmarocul unde găseai orice: încălţăminte, îmbrăcăminte, mâncare şi băutură. Iujurile, femeia cu barbă, înghiţitorul de săbii, scrânciobele, tarabele cu halviţă, vata de zahăr, turta dulce, cocoşeii, micii şi berea, siropul natural din trandafir sau zmeură cu sifon, toate erau atracţiile bâlciului. Pietrenii, îmbrăcaţi de sărbătoare şi plini de voie bună, petreceau clipe de neuitat la iarmaroc. Distracţiile erau pentru toate vârstele: trageri cu puşca la ţintă, încercatul puterii cu barosul, aruncatul mingii etc. Acum, lucrurile s-au schimbat. Amplasat în zona podului de lângă ştrand, bâlciul este doar o copie nereuşită a ceea ce a fost cândva iarmarocul. Câteva maşinuţe electrice, avioane care se dau peste cap, roţi şi alte maşinării care tremură din toate încheieturile, toate asezonate cu tonete pline de tot felul de nimicuri, de la pălării de paie, mături, ceaune, articole de îmbrăcăminte, tot felul de obiecte confecţionate din metal şi lemn, pluşuri, ceasuri de perete, cuţite, scrumiere şi până la haine de blană, lenjerii de pat şi dulciuri care se topesc la soare. „Bâlciurile nu mai au nimic din atmosfera de altădată. Îmi amintesc că în copilărie mergem cu părinţii şi bunicii la iarmaroc. Eram fascinată de mulţimea pestriţă, de iujurile cu lanţuri care te ameţeau. Priveam cu ochii plini de spaimă la înghiţitorul de săbii şi omul care scuipa foc, pe atunci credeam că sunt vrăjitori. Era special bâlciul pe timpul tiribombelor, gogoşilor înfuriate şi al alviţei cu miez de nucă. Oamenii erau fericiţi, se distrau cât era ziua de lungă. Acum e altfel”, este convinsă Mariana Zaharia, o profesoară care ar vrea ca şi elevii ei să cunoască adevăratele tradiţii acoperite de modernismul comercial.
Cu toate astea, moldovenii dornici de distracţie vin la bâlci ca să uite măcar pentru câteva ceasuri de sărăcie şi necazuri. Deşi oamenii mai mult privesc decât cumpără, comercianţii nu pleacă acasă cu mâna goală. Pentru câteva clipe de distracţie, o bere şi câţiva mici, se mai găsesc ceva bani, că doar odată pe an e bâlciul, nu?
Pentru cei tineri, bâlciul are farmecul lui, iar ei se lasă purtaţi de vraja lui. Le place amestecul de vechi cu nou, îi încântă zgomotul unor nopţi luminate de mii de beculeţe colorate şi nu de stele. În final dacă închidem ochii putem spune, cu nostalgia iarmarocului de altădată în suflet, că e bine că se mai păstrează tradiţia, chiar dacă a îmbrăcat alte haine, europene cu broderii chinezeşti.
Maura Anghel

Bâlciul modern, un kitsch prăfuit
„Nu se compară bâlciul de acum cu cel din trecut, cu toate că mă duc şi acum acolo cum mă duceam în copilărie. Ii lipseşte farmecul de altădată. Sau poate văzut cu ochi de copil, era altfel. Acum nu mai răsuna muzica de fanfară, nu se mai încing hore, nu mai auzi poveştile pitoreşti spuse cu tâlc la o cană cu vin”, a spus Corneliu Bichineţ, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Vaslui şi un mare iubitor de tradiţie. Iarmarocul de pe vremuri avea cu mult mai mult farmec decât bâlciul de astăzi. Nu erau manele. Fiecare terasă amenajată cu stuf şi papură avea câţiva lăutari. Vinul nu era botezat, iar mâncarea nu avea E-uri. “Nu era balamucul de acum, era sărbătoare pur şi simplu. De câţiva ani refuz să mai merg la bâlci. Mă obosesc muzica din boxe, oamenii care vorbesc tare fără să spună nimic, comercianţii care încearcă să te înşele şi să îţi vândă marfă proastă. Lipsa de educaţie şi călcatul pe picioare. Coatele date chiar dacă nu e nevoie şi scuipatul seminţelor. Mă obosesc oamenii încruntaţi care uită că au venit să se destindă”, a spus şi Costel Bobică, un vasluian pentru care bâlciul era egal cu tradiţia.

În multe localităţi din Moldova, iarmaroacele au fost asimilate de evenimentele dedicate Zilelor Oraşului. Atmosfera este aceeaşi, doar denumirea diferă. Şi localitatea. Zgomotul infernal, praful, îmbulzeala, ţigăneala, fac parte din tabloul unui bâlci ieftin, care nu mai are nimic din farmecul şi strălucirea de odinioară.

La Bârlad, ieri a fost ultima zi de bâlci. La fel ca în ultimii ani, comercianţii au sufocat parte parte din zona dedicată distracţiei. Vizitatori mulţi, curioşi să vadă ceva nou. După o bere sorbită la terasă, oamenii au plecat dezamăgiţi acasă. Nimic nu s-a schimbat faţă de anii trecuţi – vânzători de icoane cu leduri, muşamale, cojoace contrafăcute, farfurii din lut ieftin oferite drept ceramică şi mult praf. Singurul element care mai amintea de tradiţie era ţigăncile cu paharele cu seminţe şi un bătrânel care răsucea gogoşi într-un ceaun negru ca şi privirea lui.