„Cred că în timpul scrisului se eliberează cea mai multă oxitocină”

Prezent la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere – FILIT Iaşi, Mircea Cărtărescu a fost sâmbătă, 4 octombrie, unul dintre „Scriitorii printre liceeni” la Colegiul Naţional „C. Negruzzi”, şcoală ce a fost la ceas de sărbătoare, împlinind 119 ani de la înfiinţare. 

Cei peste 500 de elevi, profesori şi părinţi au stat pe scaunele, treptele, dar şi în holul de la intrarea în sala de spectacole a Colegiului „Negruzzi”. Participanţii au savurat fiecare cuvânt al scriitorului, au râs la numeroasele sale glume, au aplaudat minute în şir, elevii şi-au notat în carnete sau pe telefoanele mobile ideile care le ajungeau la suflet, au filmat, fotografiat şi înregistrat vorbele invitatului de seamă pentru a-l putea revedea şi reauzi. La finalul celor două ore, care au trecut ca numai câteva minute, deopotrivă Mircea Cărtărescu şi cei din sală îşi doreau ca acea „altfel de întâlnire cu literatura” să fi „durat până în seară”, după cum afirmă însuşi scriitorul.

Cu toţii şi-au aşteptat rândul pentru a primi un autograf şi a oferi câteva cuvinte celui care le-a împărtăşit o parte din viaţa şi experienţa sa. „Încetul cu încetul, grămada de cărţi, pe care am început s-o citesc, s-a transformat. Cărţile au început să leviteze, să se ridice în aer şi dintr-o grămadă, cum ar fi una de cărămizi, au început să se transforme. Lectura este un edificiu, un sistem. Nimeni nu citeşte cărţi separate, dacă suntem oameni ai cărţii. Sigur că poţi citi separat Sandra Brown sau alţi Browni, dar adevărata lectură este un edificiu şi numai în momentul în care ai sentimentul că fiecare carte este o parte dintr-o clădire. Cum este cărămida, care ar fi nimic dacă nu există un arhitect ce ridică din plinuri şi din goluri construcţia. Călinescu spune că Eu nu citesc cărţi, eu citesc literaturi”, a explicat despre începuturile sale ca scriitor Mircea Cărtărescu.

Tinerii au avut ocazia de a adresa întrebări şi de a afla câteva dintre tainele lui Mircea Cărtăreascu. Vă prezentăm în continuare câteva dintre acestea.

- Ce sfaturi aţi da oricărui tânăr care priveşte viaţa din perspectiva „Carpe diem”?
- Eu nu dau sfaturi... Cred că nimeni nu trebuie să dea sfaturi. Poţi cel mult să fii un model. Părinţii, de pildă, te plictisesc îngrozitor, şi te toacă la cap cu sfaturile lor. Dar veţi vedea că, inconştient, îi urmaţi. Una este ce spun ei şi ce fac ei. Eu cred că mulţi dintre oamenii pe care îi iubim – scriitori, cântăreţi, artişti şi, chiar, oameni de ştiinţă – pot fi modele inconştiente. Nu vreau să mi-l iau model pe Patapievici, dar poate că l-am văzut o dată la televizor şi m-a interesat ce-a spus. Nu vreau să mi-l iau model pe Gabriel Liiceanu, dar poate că ceva din comportamentul lui mi-a spus ceva. Nu vreau să-mi iau model ştiu eu ce pictor, dar am văzut ceva care m-a fascinat la o expoziţie. Eu cred că fiecare dintre voi luaţi din toate părţile ca o furnicuţă harnică tot ceea ce vă prieşte, tot ceea ce seamănă cu voi. Poate nu aveţi un drum în viaţă conturat, dar ce aveţi deja este o personalitate formată la vârsta aceasta şi, atunci, culegeţi din lumea exterioară. Nu trebuie să fiţi altceva decât ceea ce sunteţi. Dacă eu sunt o fată timidă, visătoare, care citeşte versuri nu pot să-mi spun că dacă voi continua aşa o să fiu o looser-iţă. Aşa că trebuie să fac de acum informatică sau să mă fac femeie de afaceri, să fiu dură, neiertătoare. Nu vei putea, pentru că nu asta e firea ta. Trebuie să-ţi urmezi firea, felul de fi natural, pe care îl aveţi deja, nu mai trebuie să-l descoperiţi. Atunci, mergeţi pe drumul vostru, acolo unde vă împing toate instinctele, unde ceva vă spune că e bine!

- Omul Mircea Cărtărescu – alături de problemele cotidiene, pe care le are fiecare – este identic cu scriitorul Mircea Cărtărescu?
- Eu nu mă numesc pe mine însumi un scriitor. Este puţin indecent să te numeşti pe tine cu ceea ce nu este cu adevărat meseria ta. Este foarte neplăcut când auzi un filosof, de pildă, spunând Eu sunt filosoful Cutare. Filosof te numesc alţii, dacă meriţi, nu tu. La fel cu această stare de a fi scriitor. Dacă asta ar fi meseria mea din care eu îmi câştig existenţa, da - eu aş fi, fără niciun fel de ezitare, scriitor. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. A fi scriitor nu este doar o meserie. E drept, este şi o meserie care se poate învăţa – poţi merge la un curs de creative writing şi să înveţi Abc-ul profesiei. Există scriitori care au rămas la stadiul de profesie. Sunt cei de consum şi, chiar şi cei de literatură serioasă, dar la nivel rudimentar, care pot face nişte scene, personaje, romane. Dar niciodată un astfel de roman nu va avea faimă, nu va fi iubit şi preţuit pentru că ceea ce este meserie asta rămâne. Nu e nimic jenant în a avea o meserie, din care poţi câştiga bani. Diferenţa este următoarea: un tâmplar, dacă învaţă să facă mese şi scaune le va face toată viaţa, va avea din ce să trăiască el şi familia lui; un poet, după ce scrie un poem, nu poate fi sigur că acel poem nu e şi ultimul. Înţelegeţi diferenţa? Diferenţa dintre meserie şi artă este un lucru cu care îţi câştigi existenţa şi pe care contezi întotdeauna şi unul volatil, care nu ţine de voinţa ta. Poţi scrie acum zece poeme extraordinare şi apoi toată viaţa să nu mai scrii nimic. Arta e ca un dar primit, o conlucrare între două puteri – a ta şi una mai mare, pe care n-o poţi controla, care poate veni şi poate pleca. Asta este tragedia vieţii de artist...
Nu arta este culminarea literaturii, este ceva mult mai sus, al treilea nivel. Acest nivel aste al scriitorilor care cred că scrisul este o religie, nu ar putea trăi fără credinţa în scris, în arta lor şi sunt în stare să reverse această credinţă şi celorlaţi care-i citesc. Kafka, Dostoevski şi cei mai mari scriitori! Nimeni nu poate ajunge acolo prin perseverenţă, trebuie să te fi născut acolo. Trece dincolo de meserie, de artă şi ajunge la un fel de superconştiinţă universală.

- Şi mie îmi place să mai scriu versuri câteodată. Aş vrea să ştiu - atunci când vă vine inspiraţia, cum procedaţi? Cred că începeţi să scrieţi şi să scrieţi până când se termină inspiraţia. Ce se întâmplă în toiul unei scrieri poetice? (elev în ciclul gimnazial)
- Nu se întâmplă nimic deosebit. Eu scriu în fiecare dimineaţă - sau aproape - în biroul meu pe caiete. Îmi place foarte mult să scriu de mână, e o mare bucurie şi cred că sunt unul dintre ultimii mohicani care au manuscrise propriu-zise. Sorb din când în când dintr-o cafeluţă foarte slabă, făcută la cafetieră - nu suport cafelele mai puternice - şi încerc să scriu cât mai puţin şi cât mai lent. Eu sunt un om care scrie foarte încet, care ticăieşte la buclişoarele acelea şi am timp să simt textura la ceea ce scriu. De pildă, dacă trebuie să desenez un portret feminin, am timp să descriu fiecare trăsătură care mă interesează, fiecare punct de lumină şi de umbră, fără să-l transform într-o caricatură. Este foarte frumos să scrii. Cred că nu e om care să nu fi scris o poezie şi bănuiesc că fiecare dintre voi aţi scris poeme, poate şi mici povestiri sau unii dintre voi aţi început romane. Ştiţi despre ce vorbesc, este extraordinar! Cred că în timpul scrisului se eliberează cea mai multă oxitocină – molecula plăcerii, să spunem, care intervine şi în cele mai plăcute situaţii din viaţă. Este acelaşi lucru în timp ce scrii, este fericire, un fel de plutire, eu nu mai văd nimic în jurul meu, ci mă cufund în lumea pe care mi-o imaginez şi este extraordinar că vine în acelaşi timp cu scriitura. Nu îmi imaginez mai întâi lucrul şi apoi îl scriu. E o unire a scrisului cu imaginea şi când simţi că se potrivesc, ai un fel de... - iertaţi-mă! - orgasm.

Andreea IGNEA

„Totul se leagă, nu ştiu cum, peste ani toate lucrurile îşi răspund unele altora. Dacă Freud zicea că pe noi ne determină nişte traume din copilărie, să ştiţi că avea dreptate. La un moment dat cineva ne smulge un biscuit din mână. Ei, fără să ştim cum şi de ce ne va marca peste ani şi aşa mai departe. O teorie matematică foarte complexă – teoria haosului – spune că dacă un fluture bate din aripi în Miami, să spunem, poate provoca un uragan în Japonia. Fiecare lucru corespunde altuia; este ceva extraordinar” - Mircea Cărtărescu  

Sursă foto: Cristian Gafitescu