„Dacă îmi place o carte, simt nevoia să-i împrumut autorului cuvintele mele”

• dialog cu Roberto Merlo (Italia), traducător de literatură română, invitat al Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere – FILIT Iaşi

L-am întâlnit pe Roberto Merlo la Casa cu Absidă, printre traducătorii invitaţi să împărtăşească din experienţa lor membrilor Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. Am vrut să aflu cum ajunge un tânăr italian să predea limba română la Universitatea din Torino. Este fascinat de „Ciocoii vechi şi noi”, dar a evitat să traducă romanul lui Nicole Filimon în italiană, considerând că astfel cartea ar pierde, inevitabil, din farmecul original. A tradus însă opere literare ale unor scriitori precum Gabriela Adameşteanu, Doina Ruşti sau Bogdan Suceavă, precum şi piese de teatru contemporan, eseuri de istorie şi lingvistică istorică.
Vorbeşte limba română fără urmă de accent (glumind, poate începe să aibă „oleacă” de accent moldovenesc, pentru că nu este pentru prima dată la Iaşi!). Am convenit să ne spunem „tu” şi să vorbim, preţ de o pauză între două evenimente FILIT, într-un loc pe care l-am descoperit împreună, parcul din spatele Casei cu Absidă...

- Care este legătura ta cu limba română?
- Legătura mea actuală cu limba română este că o predau la Universitatea din Torino. Mereu lumea mă întreabă dacă am părinţi, rude sau alte legături personale cu spaţiul românesc. Nu, nu am. Totul a început la universitate, când, ca orice student care se respectă, nu ştiam ce să fac, habar n-aveam. Am optat pentru limbi străine, le-am luat pe toate la rând, în ordine alfabetică, de la arabă, la maghiară. Am rămas la ceea ce mi-a plăcut mai mult, limba română, pentru că Marco Cugno, un mare profesor, traducător de limba română, specialist în istoria literaturii şi în literatura contemporană, avea o capacitate extraordinară de a preda poezia românească. M-a captivat modul în care ne prezenta textele şi textele însele m-au captivat. Asta a fost scânteia: un om care a ştiut să mă captiveze cu modul lui de a prezenta literatura română!

- Dacă ar fi să rămânem la modul original în care ai ales să studiezi limba română, aş întreba: ce fel de cărţi citeai când erai mic?
- Vă fac o mărturisire: când eram mic, de fapt, când eram adolescent, citeam foarte multă literatură fantasy, clasic americănesc, de la Tolkien încoace, şi SF. Însă una dintre primele cărţi, care mi-a făcut o impresie pe care o reţin şi acum, a fost „Cei trei muschetari”. Din când în când, mă întreb de ce nu o recitesc, atât de mult mi-a plăcut, dar revenind cred că s-ar pierde farmecul de atunci.

- Sunt numeroşi studenţii cărora le predai limba română la Universitatea din Torino?
- E o întrebare complicată. Nu sunt foarte mulţi, cu toate că există o comunitate românească foarte mare în Torino – procentual, raportat la populaţia oraşului, este cea mai mare din Italia, deşi numeric cei mai mulţi români sunt la Roma. Este o comunitate puternică, foarte închegată din punct de vedere social, cu puncte de referinţă, locuri, biserici şi aşa mai departe. Studenţii sunt între 10 şi 30, în fiecare an. Unii aleg să facă un singur an de literatură română în cadrul studiilor de engleză, franceză, rusă, chineză – am o studentă foarte bună care a fost la arabă – română şi a inversat opţiunile pentru masterat, iar acum e la Bucureşti, cu o bursă „Erasmus”. Apoi, mai este o studentă foarte bună, care pentru lucrarea de licenţă traduce „Ciocoii vechi şi noi”. I-am recomandat-o, pentru că mi-a plăcut mereu cartea aceasta, exersează (sic!) asupra mea o fascinaţie extraordinară...

- ... E ca un science fiction, privind din afară?
- Exact, pentru că vine din alte vremuri, cu toată coloratura care aparţine unei epoci a culturii române. M-a bătut gândul să încep să o traduc, dar până la urmă am zis că nu, pentru că ar pierde tot farmecul dacă aş traduce-o în italiană. Vorbim de o istorie complet diferită, anumite elemente de cultură şi lingvistice nu se pot traduce, trebuie explicate, parafrazate. Dar studenta mea mi-a făcut surpriza să-mi propună o traducere foarte bună.

- Care este principala calitate a unui traducător?
- În primul rând trebuie să cunoască limba şi cultura din care traduce, dar, mai mult, trebuie să cunoască limba şi cultura în care traduce. Şansa anumitor studenţi ai mei este că ei cunosc foarte bine limba şi literatura italiană, pentru că încă citesc foarte mult. Nu e cazul tuturor! Ca peste tot, studenţii citesc din ce în ce mai puţin, acesta este un fenomen global. Cititul devine o experienţă efemeră, nu mai lasă urme. Cel puţin aceasta e impresia mea. Sunt mai atractive filmele, jocurile pe calculator. În epoca extrem de dinamică în care trăim, cititul este parcă prea static. Dar unii găsesc o plăcere tocmai în acest „static”.

- Cum alegi cartea pe care o traduci?
- Câteodată am tradus la comandă, la propunerea editorilor...

- Ceea ce este un caz fericit, înseamnă că există interes din partea editurilor?
- Interes există în măsura în care există şi un program de susţinere a traducerilor din literatura română, dar există şi editori, îmi vine să spun „luminaţi”, care se angajează personal în ceea ce fac, nu cer sponsorizări. Dar acestea sunt cazuri speciale. În general, traduc ce-mi place mie. Dacă îmi place o carte, simt nevoia să-i împrumut autorului cuvintele mele, pentru a spune exact acelaşi lucru în italiană. Sunt foarte mulţi autori care îmi plac, dar pe care nu i-am propus niciodată pentru traduceri. Condiţiile de piaţă, se pare, poate mă înşel, nu sunt prielnice.

- De ce aproape toţi traducătorii au în lista lor măcar o carte de Mircea Cărtărescu?
- Pentru că e un mare scriitor! Trebuie să înţelegem ce vrem să facem când traducem o carte: facem o operaţiune culturală, adică traducem o carte pentru că merită ca zece cititori să pună mâna pe ea sau vrem să facem o operaţie comercială, iar cartea să ajungă la 10 milioane de cititori? E greu să găseşti o cale de mijloc, să găseşti o carte care merită tradusă şi în acelaşi timp să se afirme pe piaţă. Personal, nu sunt în stare să decelez care sunt mecanismele de afirmare pe piaţă a unui autor sau a unei cărţi. Presupun că e vorba de strategii de promovare, de legături personale cu lumea care impune trendul pieţei de carte. Eu cred că trebuie să facem o operaţiune culturală, deci să propunem autori, pentru că trebuie să fie traduşi.

- La ce lucrezi acum?
- Am luat o pauză pentru FILIT, după ce am predat traducerea cărţii „Miruna, o poveste”, a lui Bogdan Suceavă, e o carte puţin diferită de trendul actual al literaturii române care merge foarte mult pe cotidian, pe literaturizarea cotidianului. Aceasta propune o perspectivă oarecum diferită. Proiecte am însă multe, aş vrea să fac o antologie de poezie Marta Petreu. Acesta chiar este un proiect personal, aş spune, pentru că ne-am întâlnit la Veneţia, cu ocazia unei prezentări, şi am rezonat foarte bine. Întâlnirea cu autoarea m-a determinat să propun unei edituri o antologie, pentru că sunt nişte lucruri foarte frumoase acolo. Când traduci, trăieşti altcumva ceea ce citeşti, devine ceva personal. Asta mi s-a întâmplat cu Gabriela Adameşteanu. Am citit „Dimineaţa pierdută” şi „Întâlnirea” ca un cititor, din exterior, dar când le-am tradus, am citit din interior, a fost o experienţă extraordinară. Au pasaje cutremurătoare. Rescriindu-le, în mintea mea, am avut nişte emoţii foarte puternice, am trăit ceea ce trăia personajul, ceea ce nu mi s-a întâmplat prima dată când l-am citit.

- Emoţiile acestea nu te provoacă să scrii, să fii, la rândul tău, autor?
- Ca orice om care citeşte, la un moment dat te gândeşti, aşa, într-un cotlon al minţii tale: ce-ar fi să scriu şi eu, să provoc şi eu în altcineva emoţii, aşa cum acest om, care scrie, mi-a provocat mie. La modul serios însă nu, nu mă gândesc să scriu.

- La noi este vorba aceea că „nu-i român să nu fi scris o poezie”...
- Da, ştiu, şi adevărul e că în România se publică foarte mult. Mai ales în ultimii zece ani, a crescut numărul debuturilor literare. Pe de o parte, e extraordinar, pe de altă parte face dificil să ai un puls real al situaţiei. Partea negativă a acestui ferment este că energiile se dispersează foarte mult.

- În ce împrejurări ai primit invitaţia de a participa la Festivalul de Literatură şi Traducere de la Iaşi?
- Cunosc Iaşul din 1997, pentru că am fost aici la cursurile de vară, de limbă şi cultură română, ale Universităţii „Al.I. Cuza”, şi am revenit cu diverse ocazii, cele mai multe academice. Însă cel care m-a invitat a fost Lucian Dan Teodorovici, pe care l-am cunoscut la Târgul de Carte din Torino. M-a încântat ideea de a participa la acest festival, după ce am citit prin presă ce s-a întâmplat la prima ediţie.

- Cum ai descrie FILIT, acum, ca participant?
- E un festival mult mai mare decât mi-am imaginat eu, citind programul. Practic, tot centrul oraşului este prins parcă în această reţea de evenimente, de întâlniri, de dialog. Este admirabilă capacitatea organizatorilor de a implica instituţiile. Această colaborare este extraordinară. Se întâmplă foarte rar în ziua de azi ca o instituţie să gireze un eveniment cultural, dar să şi contribuie financiar. Apoi, este capacitatea organizatorilor de a coborî literatura în lumea reală. Mă fascinează ideea întâlnirilor cu scriitori în licee – mi-ar fi plăcut să particip, să fiu şi eu în public. Voluntarii mi-au povestit că le-a plăcut, au trăit, au discutat cu pasiune despre acele întâlniri. Asta e foarte important, pentru că acolo se formează publicul cititor.

Roberto Merlo, alături de Marian Ochoa de Eribe Urdinguio (traducător de limbă română din Spania), la Casa cu Absidă, sediul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi

- Ce îţi place la Iaşi?
- Îmi place această atmosferă un pic între lumi, între trecut şi viitor. Când am venit prima dată, pentru mine Iaşul era capitala culturală a României din secolul XIX, ştiam că aici s-a făcut cultura română atunci, după aceea s-a mutat la Bucureşti, că aici s-au format primele mari spirite ale României moderne şi eu am văzut un oraş care trăia un pic din trecut, din ce a fost. Această melancolie a trecutului îmi place foarte tare, această strălucire un pic opacizată. Acum, văd un oraş care îşi reclamă drepturile de atunci şi prin aceste evenimente.

 Roberto Merlo a studiat limba şi literatura română în Italia, la Universitatea din Torino, cu profesorii Marco Cugno şi Dumitru Loşonţi, şi în România, la Universităţile din Cluj, Iaşi şi Bucureşti. Şi-a susţinut licenţa cu o lucrare despre poezia lui Marin Sorescu (2000) şi a obţinut doctoratul în românistică, realizând o lucrare de istorie a ideilor dedicată imaginarului dacic în cultura română (2004). În timpul doctoratului s-a mutat în România, unde a rămas ca lector de italiană la Universitatea din Oradea. În 2007 s-a întors în Italia ca profesor şi cercetător cu contract la Universitatea din Torino, unde, din 2012, a fost numit cercetător de Limba şi Literatura română la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine şi Culturi Moderne.
În cursurile sale, predă gramatica istorică şi istoria limbii, teoria şi practica traducerii, istoria literaturii moderne şi contemporane. A publicat studii cu privire la mitul dacic în cultura română din secolele al XIX-lea şi XX, la poetica lui M. Sorescu, la traducerile din literatura română în italiană, la fenomenele de interferenţă între cele două limbi şi la relaţiile lingvistice româno-slave. (www.filit-iasi.ro)