„E un film care pică greu în oameni şi care începe să lucreze asupra celor care îl văd”

 Lungmetrajul „Ana, mon amour” regizat de Călin Peter Netzer a avut, pe 9 martie, o proiecţie de gală la Iaşi, în prezenţa lui Mircea Postelnicu, actorul din rolul principal, şi a Anei Maria Donose, soprană a Operei din Iaşi ce apare în una din scene interpretând chiar rolul unei soprane. Filmul a câştigat anul acesta, la cea de-a 67-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, Ursul de Argint pentru montaj.

 

 Personajul lui Toma din pelicula „Ana, mon amour” a însemnat, în calendar şi-n lista de „personaje favorite”, debutul actorului Mircea Postelnicu în lungmetraj. Povestea dramatică a filmului este ilustrată prin „ochii” lui Toma şi ridică multe semne de întrebare asupra relaţiilor de cuplu şi a elementelor pe care se focusează oamenii cu adevărat. Pe cât de dezinvolt în rol, pe atât de reţinut în afara scenei, Mircea Postelnicu a împărtăşit câteva impresii despre perioada dinainte şi de după „ieşirea” filmului la public. Chiar după ce a obţinut rolul în filmul lăudat şi premiat la Berlin, Mircea Postelnicu s-a angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi pe perioada filmărilor a fost într-o navetă continuă şi uneori obositoare între Bucureşti şi „Perla Moldovei”.

 

- Primul tău lungmetraj şi pe deasupra e şi premiat la Berlin. Ce sentiment trebuie să ai?!

- E un sentiment bun... e un sentiment de fericire, împlinire, cumva, aşa, într-o anumită măsură. E un sentiment de mândrie în acelaşi timp pentru că e primul lungmetraj şi e primul film la care am avut şansa şi ocazia să lucrez, e un film care a ieşit bine, e un film bun, cu un regizor bun, cu nişte actori buni, cu o parteneră minunată şi mă simt norocos. Până la urmă a fost un volum de muncă foarte mare şi am investit foarte mult în acest proiect şi mă bucur că a ieşit bine şi că este apreciat atât de public, cât şi de acest festival care, iată, l-a premiat.

 

- Cum ai privit şi cum ai primit propunerea de a juca în film?

- Cu braţele deschise şi cu maximum de entuziasm. Eram într-o perioadă în care nu o duceam foarte bine profesional. Terminasem facultatea de vreo doi ani şi nu am avut ocazia să lucrez prea mult nici în film, nici în teatru şi a venit acest casting pentru un rol principal într-un film de Călin Netzer şi da, în momentul în care mi s-a spus că am luat castingul, a fost un moment de euforie care uşor-uşor a început să dispară şi a început să intervină şi să apară o mică panică şi o mică teamă la ideea că voi face primul film.

Mircea Postelnicu și Călin Peter Netzer

- Te-ai gândit, cumva, că nu faci faţă?

- Din fericire am trecut peste lucrurile astea împreună cu Călin, cu Iulia Lumânare (n.r. co-scenarista peliculei „Ana, mon amour”), cu Diana (n.r. Diana Cavallioti, actriţa din rolul principal), am muncit foarte mult, am petrecut foarte mult timp împreună, am repetat, am studiat, am citit, am văzut filme şi, dincolo de asta, am avut şansa şi la foarte scurt timp după ce am luat castingul la acest film să primesc o ofertă de angajare şi să lucrez la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde am lucrat şi am început să fac spectacole, să lucrez şi să-mi exersez meseria, în aşa fel încât sentimentul ăla de teamă şi de lipsă de încredere în mine şi în capacităţile mele actoriceşti au început să dispară uşor-uşor şi au fost înlocuite de încredere şi de siguranţă.

 

- Cum ai pus în balanţă filmările, repetiţiile, pregătirile pentru film şi serviciul de la Teatru?

- Greu, dar tot aşa... cu entuziasm. O lungă perioadă de timp, dintr-o săptămână stăteam trei zile în Piatra Neamţ, trei zile în Bucureşti sau trei cu patru sau patru cu trei. A fost o perioadă destul de încărcată, însă tocmai pentru că veneam dintr-o perioadă în care nu făcusem foarte multe lucruri, simplul fapt că lucram şi îmi făceam meseria atât în teatru, cât şi în film era o bucurie şi un entuziasm, aşa, ca al unui copil care se ducea la şcoală şi îi plăcea acolo. Dar da, a început, după un timp, să se acumuleze oboseala, însă a fost bine. Am avut perioade de pauză, ne-am mai tras sufletul, am luat-o de la capăt, dar a fost echilibrat chiar dacă a fost încărcat. Călin a gândit bine şi a avut grija asta... nu a insistat prea mult, întotdeauna ştia o măsură.

 

- A fost încărcat. Acum cum e?

- Acum este frumos, este o bucurie, culeg roadele acestui proiect, oricare ar fi ele şi nu este vorba de roade profesionale, cât şi personale, pentru că ştiu că am câştigat foarte mult eu din experienţa acestui proiect. În acelaşi timp e un pic de tristeţe că e gata, că a ieşit la public şi s-a terminat, cumva, toată treaba.

 

- Cum e la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ?

- Foarte frumos! Este o echipă frumoasă, oameni talentaţi, suntem o echipă foarte mişto şi facem lucruri bune. E un teatru frumos, avem parte şi de o conducere cum n-am mai întâlnit şi mă raportez la un singur aspect şi anume faptul că în ultimii doi ani au angajat zece tineri actori de până în 30 de ani, lucru rar întâlnit în ţară, în teatre mai mici, în oraşe de provincie. Bine, ăsta se numeşte şi Teatrul Tineretului, ce-i drept, dar e un lucru foarte frumos, cu toate că exista şi există o trupă foarte bună în Teatru.

 

- Cum crezi c-a primit publicul filmul?

- Sper că bine. Nu văd ce să nu-ţi placă la el. Sunt sigur că sunt anumite subiecte, fragmente din el, cu care poţi să nu fii de acord, pe care nu le înţelegi, dar el, ca film, nu văd de ce nu ar plăcea cuiva. Dincolo de asta, cred că e un film care, din ce am observat în oraşele în care am fost şi de la spectatorii pe care i-am avut, e primit bine, dar care pică greu în oameni şi îi atinge într-un fel şi până la urmă cred că este cel mai mare câştig pe care îl are filmul ăsta, pentru că în momentul în care ajunge la tine, ajunge la tine. Pleci altfel din sală. Începi tu cu tine, plecând de la film, încercând să înţelegi mai bine şi să desfaci situaţiile şi legăturile din film, te duci dup-aia în propriile amintiri şi relaţii din viaţă şi pică-n tine şi începe să lucreze asupra ta şi, până la urmă, cred că ăsta era şi scopul şi mesajul psihanalitic al filmului. Aşa l-a prezentat, aşa l-a făcut şi cred că şi-a împlinit scopul dacă ajunge să lucreze asupra ta.

 

- Spuneai că ai săpat mult în adâncul tău pentru scena cu visul. După ce a trebuit să sapi? După ce trăiri a trebuit să scormoneşti pe care poate nu ţi le-ai fi dorit scoase la suprafaţă?

- ... sunt multe, aşa, dar mi-a fost foarte greu să accept că există în mine invidie, răutate, gelozie, că m-am simţit vreodată în viaţa mea trădat sau abandonat. Sunt lucruri pe care mi-era greu să accept că au fost şi că le-am simţit şi tocmai pentru că-mi era mie greu să accept lucrurile astea la mine, era clar că-mi era greu să le accesez şi în procesul de lucru asupra personajului şi să reuşesc să le redau şi să reiasă în personaj acele sentimente pe care el le trăieşte, pentru că ajunge să se simtă ca un om trădat, abandonat, ca un om care a făcut totul, care s-a implicat şi care n-a primit, crede el, nimic. Este lungă povestea şi sunt multe lucruri, destul de personale, pe care mi-e greu să le împărtăşesc cu tine acum, dar...

 

- Cât la sută din Toma se regăseşte în Mircea?

- Nu am procente. Nu aş putea să spun. Sunt lucruri în care mă regăsesc, lucruri cu care mă identific, sunt anumite trăiri, situaţii, sentimente pe care le trăieşte Toma în povestea asta pe care da, le-am trăit şi eu şi le-am recunoscut. În acelaşi timp sunt multe altele prin care n-am trecut... nu am fost niciodată căsătorit, nu am avut niciodată 35 de ani, nu am avut niciodată grijă de o astfel de femeie.

 

- În film şi în realitate ai fost la terapia de la medic. Ai fost şi la „terapia“ de la Dumnezeu şi în realitate?

- O întrebare foarte bună. Frumos! Nu, la «terapia» de la preot nu am fost în realitate. M-am gândit de foarte multe ori la asta şi am avut de foarte multe ori dorinţa şi pornirea de a merge acolo – în perioada repetiţiilor vorbesc – doar că nu ştiu, am avut un blocaj, o reţinere peste care nu am reuşit să trec.

 

- Ţi-ai propus să ajungi?

- Mi-am propus de atunci să ajung, dar vezi, e un pas şi e un drum din momentul în care îţi propui ceva raţional şi până când ajungi să-l accepţi, aşa, cu totul şi să mergi în direcţia aceea.

 

- Ştim că pentru tine scena cea mai grea a fost cea a visului. Care a fost scena ta favorită?

- Scena mea favorită... nu m-am gândit la asta şi nici nu m-a mai întrebat nimeni. Cred că a fost... cumva, ştiu că sună pretenţios, dar toate scenele la care am lucrat au fost favorite, pentru că toată experienţa pe care am avut-o în perioada filmărilor eu am resimţit-o... eram în fiecare dimineaţă, oricât de devreme sau de târziu mă trezeam, că filmam şi de noapte, era o bucurie a faptului că fac lucrul ăla şi că se întâmplă treaba asta, că am ocazia să întâlnesc oamenii cu care am lucrat, nu doar actori, ci toată echipa. Era o bucurie care m-a făcut să trăiesc la o temperatură foarte ridicată toate scenele şi atunci nu pot să zic că am avut o scenă anume favorită.

 

- Dacă ar fi să faci o carte şi-apoi un film, ce scenă din viaţa ta ai alege să tratezi?

- O scenă foarte frumoasă, una din primele amintiri, eram mic, în '89 la Revoluţie. Pe vremea aia locuiam în Timişoara. O scenă din Piaţa Operei din Timişoara, după ce Ceauşescu fugise; eu eram pe umerii lu' taică-miu, pe sor-mea o ţinea de mână, şi vedeam cum toţi oamenii strigau „Victorie! Victorie!” şi la un moment dat, prin toată mulţimea aia de oameni şi nebunia aia, a trecut un cofetar care dădea eclere oamenilor. Era un cofetar îmbrăcat în cofetar, cu şorţ şi cu o tavă plină de eclere pe care le împărţea oamenilor. Asta mi-a venit acum în minte.

 

- Filmul se termină cu scena plăţii serviciului pe care l-a prestat psihanalistul ascultându-l pe Toma care şi-a „descărcat” sentimentele. De ce trebuie să plătim pentru asta?

- Pentru că până la urmă plata şi suma respectivă este de fapt un simbol, ce vrea să spună faptul că orice lucru te costă pe tine. E ca şi cum îţi asumi acel schimb. Suma din film nu este universal valabilă, pentru că între terapeut şi pacient este o înţelegere atunci când vine vorba de sumă. A avea o „îngrijire mentală” este o alegere a omului şi nu un drept, aşa cum se întâmplă în sistemul medical, că plăteşti taxe şi impozite şi apoi ai dreptul la o îngrijire medicală. N-ar trebui să fie vorba despre un sacrificiu sau o povară asupra pacientului, pentru că în momentul respectiv îşi anulează scopul. Plata trebuie să fie o investire în relaţia cu terapeutul. Apare secvenţa cu biserica şi cu preotul, care este o altă formă de terapie, dar şi acolo plăteşti.

 

- Ce ai schimba la lumea în care trăieşti?

- Nu ştiu. Multe lucruri, dar cred că aş schimba, dacă aş putea, sistemul educaţional cu tot ce ţine de treaba asta, cu toate etapele prin care trece un copil, cu toate etapele învăţământului, cât şi educaţia emoţională din familie. Cred că e singurul şi dacă nu singurul, este cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem bine. 

A consemnat Larisa LAZĂR