„Eminescu şi contemporanii săi”

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, secţiunea „Tendinţa naţională”, capitolul „Culturalitatea Bucovinei”, G. Călinescu apreciază că „Teodor V. Ştefanelli se salvă (ca scriitor – nota mea) cu amintirile despre Eminescu”. De altfel, „Amintirile despre Eminescu” ale bucovineanului, membru al Academiei Române, apărute în 1914, deci la un sfert de veac de la moartea Poetului şi la jumătate de secol de când cei doi se aflaseră colegi la Gimnaziul din Cernăuţi, figurează în bibliografia monografiei „Viaţa lui Mihai Eminescu”, ca şi în cea a monumentalei Istorii, ca sursă documentară ce de bună seamă nu putea fi ignorată.

Teodor V. Ştefanelli l-a cunoscut bine pe Eminescu, mai ales în anii când acesta era elev la Cernăuţi, ca şi în perioada vieneză în calitate de membru al Societăţii „România Jună”, în al cărei ALMANAH publica, în primăvara lui 1893, poemul „Luceafărul”. În „Amintiri…”, Ştefanelli evocă epizoade, cum le numeşte el, din biografia lui Eminescu, cu accent pe preocupările şi habitudinile acestuia, ca şi privind relaţiile poetului cu contemporanii săi. Fireşte, asupra veridicităţii celor relatate în asemenea scrieri pluteşte întotdeauna o umbră de îndoială. În cazul lui Ştefanelli nu e vorba de a pune sub semnul întrebării sinceritatea, probitatea sau măcar bunele lui intenţii. Spirit pozitiv, intelectual distins al epocii şi generaţiei sale, Ştefanelli păstra, cum spune Nicolae Iorga, „o duioasă memorie” în ceea ce-l priveşte pe Eminescu. Dar nu numai din acest motiv e necesară o anumită rezervă faţă de mărturiile pe care ni le-a lăsat. În fond, genul însuşi, memorialistica, o impune. Cu atât mai mult cu cât ne sunt restituite momente şi fapte ce ţin de biografia lui Eminescu, a cărui figură, încă de la finele veacului al XIX-lea, darmite la 1914, când apar „Amintirile…”, căpătase deja dimensiuni de mit. Un mit fascinant, întemeietor, care – aşa cum credea şi îmi spunea Petru Creţia într-un interviu pe care l-am publicat în ziarul „Adevărul” – trezeşte în sufletul românului ceva ce seamănă cu o compensare şi cu o perpetuă regăsire de sine. Cu acest sentiment şi în această stare citim şi amintirile despre Eminescu ale unor contemporani ai lui. Există din acest punct de vedere, e drept, şi o inerţie, o rezistenţă a mentalului nostru. Nu suntem dispuşi să acceptăm reîntoarcerea mitului în pulberea realităţii din care s-a născut. O astfel de reîntoarcere este resimţită ca un fel de trădare ori ca o frustrare greu de suportat. O oarecare senzaţie de neverosimil, de artificialitate o ai citind „Amintirile…” lui Teodor V.Ştefanelli. Ea e generată şi de stilul uşor vetust al autorului, stil nelipsit totuşi de un anumit farmec, dar principala ei cauză se află, repet, în mentalul nostru. Trebuie să te numeşti G.Călinescu pentru a-l privi aş spune de la egal la egal pe Eminescu cel real, concret, terestru. De la o atare înălţime Călinescu putea afirma, în faimoasa conferinţă „M. Eminescu, poet naţional”, rostită la Academie, în 1964: „Viaţa lui se confundă cu opera, Eminescu n-are altă biografie. Un Eminescu depăşind vârsta pe care a trăit-o ar fi ca un poem prolix”. Subiacent, marele critic îşi „legitima” proiecţia epică, formula romanescă în care a înţeles – folosind, desigur, toate izvoarele, mărturiile ce le-a avut la îndemână – să scrie inegalabila până astăzi (şi foarte probabil multă vreme de acum încolo): „Viaţa lui Mihai Eminescu”.

Pe de altă parte, la data când au apărut (1914), dar cu siguranţă şi peste aproape 70 de ani, adică în 1983, când au fost republicate în colecţia „Eminesciana” a Editurii Junimea din Iaşi, „Amintirile…” lui Ştefanelli se înscriau în rândul restituirilor aflate în orizontul de aşteptare al cititorului român, interesat, totuşi, de biografia celui pe care Pompiliu Constantinescu îl caracteriza cu o sintagmă memorabilă: instituţie naţională. O instituţie ce dăinuie şi care, s-a văzut, nu se clatină la nici o zguduire, la nici o revizuire de canon.

Din însemnările lui Ştefanelli se desprind câteva însuşiri ale omului Eminescu – mai degrabă nesociabil, cu o conştiinţă matură încă de la o vârstă fragedă, de o sobrietate incomodă pentru mulţi, alergic la băşcălia autohtonă, ceea ce adeseori da impresia unei oarecari lipse de umor, intelectual profund „care se mulţumea cu lumea gândurilor sale şi în această lume nu se plictisea niciodată”, patriot luminat şi inflexibil când când era vorba de demnitatea, drepturile inalienabile şi istoria românilor. Mai presus de anvergura sa intelectuală, de curiozitatea şi preocuparea de a se informa în diverse domenii, fără vreun scop lucrativ, de capacitatea de „a se ruşina că nu ştie tot”, cum zicea Constantin Noica într-o prelecţiune de neuitat ţinută la Casa Pogor, pentru Eminescu - aşa cum l-a cunoscut Ştefanelli – erau nobleţea gândului, generozitatea, discreţia, cultul adevărului şi mai ales cultul prieteniei atât de rare atunci, acum şi întotdeauna pe aici, pe la noi. „Eminescu dacă-i era cuiva prieten, ţinea la dânsul cu toată sinceritatea ce-l caracteriza şi care era una din cele mai frumoase virtuţi ale sale” – îşi aminteşte colegul poetului.

Nu e de mirare că lui Eminescu îi aparţine o cugetare ce avea să fie selectată şi inclusă într-un „Dicţionar de citate din lumea întreagă”, apărut la Paris în 1980: „Pasiunea înalţă, pasiunile înjosesc”.
Preţioase sunt mărturiile lui Ștefanelli privind lecturile lui Eminescu, în rândul acestora un loc însemnat avându-l cărţile vechi româneşti şi marile opere ale filosofiei şi literaturii universale. Îl interesau în egală măsură teatrul şi muzica. „Amintirile..” conţin date şi observaţii directe în acest sens, mai mult decât concludente, referitoare îndeosebi la perioada pe care poetul a petrecut-o la Viena.
Evocarea intitulată „Eminescu şi Serbarea de la Putna” atestă, o dată în plus, că ideea organizării serbării din 1871, care a adunat în jurul mormântului lui Ştefan cel Mare mii de tineri – „atâta amar de inteligenţă, tot bărbaţi marcanţi, din toate ţările locuite de români” – a aparţinut lui Eminescu.

Momente ale serbării sunt rememorate de Ştefanelli cu o fină vibraţie lirică. Cel mai important lucru pentru inţiatorul manifestării era „rezultatul moral”, altfel spus impactul serbării asupra conştiinţei tinerei generaţii: „Se va ridica simţul naţional, aproape adormit până acum şi va lua alt cuvânt, iar studenţii ce au sosit din toate părţile şi au făcut cunoştinţă şi legături de prietenie între dânşii vor lua cu sine impresii neşterse şi vor fi propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că, lucrând uniţi şi conduşi de acelaşi ideal, vor contribui la deşteptarea şi mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag”.
Exact ceea ce nu le-a convenit, nu le convine şi nu le va conveni niciodată neprietenilor noştri şi detractorilor lui Eminescu, în postura lor mizerabilă de europeni de nicăieri. 

Sursa foto: www.delabogdana.files.wordpress.com