„Limba română din «Oda, în metru antic» este eternă” (I)

S-au împlinit 75 de ani de la naşterea lui Cezar Ivănescu, unul dintre cei mai importanţi şi mai originali poeţi români ai celei de a doua jumătăţi a secolului trecut. Mi-am revăzut nişte însemnări din anul 2000: Anul Eminescu. Am avut ocazia în acel an, ca români, să ne bucurăm că intrăm într-un nou secol, într-un nou mileniu „sub auspiciile geniului său”, cum prevăzuse Maiorescu în perspectiva veacului care tocmai trecuse. O bucurie umbrită însă, în treacăt fie spus, de moravurile şi năravurile politicianiste şi nu numai de ele. Omagiindu-l atunci, ne exprimam totuşi nu numai speranţa, ci şi certitudinea că vom rămâne şi în secolul XXI sub aceleaşi auspicii ale geniului eminescian măcar în ceea ce priveşte limba română, „vestmântul cugetării” noastre, cu sintagma maioresciană. Un vestmânt care, în treacăt fie spus, arată tot mai ponosit, tot mai zdrenţuit. Ce se va mai întâmpla cu el în condiţiile globalizării şi corectitudinii politice?! E greu de prevăzut. Ne-ar trebui un Maiorescu cu degetul său de lumină. De unde să-l luăm?! Unde am putea afla o inteligenţă şi un caracter ca ale lui. „Ştii de ce te iubeşte lumea aşa de mult – i se adresa inflexibilul P. P. Carp în februarie 1910, când marele critic împlinea 70 de ani. Pentru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci când au început alţii să ne schimbe şi să ne batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu ai avut curajul să te ridici cu ştiinţa ta contra lor”. Dar să revin la anul 2000, când am fost martorul indignat al multor escapade electorale, îndeosebi la Ipoteşti şi Botoşani. Încercam să-mi imaginez ce ar fi zis Eminescu dacă i-ar fi văzut pe Emil Constantinescu şi pe Ion Caramitru împărţind în stânga şi-n dreapta, mai ales în dreapta, în baza unei ordonanţe de guvern, medalii purtându-i numele şi efigia. Ce ar fi zis despre cei cărora le-a fost acordată, între ei şi mulţi detractori ai săi. Dacă mai aveam vreo îndoială privind derizoriul unor astfel de forme fără fond, ea mi-a fost spulberată când am asistat la înmânarea Medaliei Eminescu unui individ bizar şi turbulent, din păcate universitar, care, într-o conferinţă ţinută la Suceava, îl denigrase pe Eminescu în cel mai iresponsabil şi grobian mod.

Adresându-se unui auditoriu format din scriitori, artişti sau simpli cititori, ipochimenul îl etichetase fără jenă în cel mai pur stil stalinist pe marele poet şi gazetar: xenofob, antisemit, protolegionar, dar şi tutelă a naţional-comunismului. Să nu-l mai mitizăm, îndemna cu mânie sinistrul personaj. A fost şi el un om acolo, cu o grămadă de defecte, dezordonat, murdar, păros şi cu o operă ce nu poate fi nici într-un caz un paşaport pentru Europa. De l-ar fi auzit, Nichita Stănescu i-ar fi replicat: „Cu atât mai rău pentru Europa!”. Numai că Europa nu e vinovată că în România orice netrebnic se proclamă cu de la el putere mesagerul ei!... Dar am asistat atunci, la cumpăna dintre milenii, la un moment ce mi s-a părut cel mai important: acordarea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” lui Cezar Ivănescu, prilej de a-i lua un amplu interviu din care reproduc câteva secvenţe...

Va urma...