„Limba română din «Oda, în metru antic» este eternă” (II)

- Dragă Cezar Ivănescu, te-ai reîntors şi te-ai stabilit în Iaşi după o viaţă petrecută la Bucureşti. Ce te-a determinat să revii în oraşul în care ţi-ai făcut studiile?

- Am considerat întotdeauna şi am argumentat în diferite etape ale existenţei mele că Iaşii sunt matca noastră spirituală... Între altele, aici a fost prima mişcare modernă de idee românească – Junimea. De aici a pornit totul. Toate celelalte mişcări anterioare, inclusiv Şcoala Ardeleană, dacă nu s-ar fi finalizat într-una modernă – cu adevărat europeană – cum a fost Junimea, astăzi nu am fi avut o literatură clasică, naţională, o literatură modernă. Dar nu numai literatura, ci multe alte domenii ale spiritului îşi au fundamentul în acest loc. Am rămas surprins, de pildă, când am descoperit un text al lui Sergiu-Al. George indianistul pe care îl cunoşti – în care, relatând o călătorie în India, vorbeşte de Eminescu, de Vasile Pogor şi de cercul de la Junimea (cei doi sunt primii români care au descoperit budismul). Ilustrul indianist vorbeşte acolo de puntea care s-a creat între Iaşi şi India. Mai mult, Sergiu-Al George afirmă că pentru el nici un alt oraş al lumii nu i-a reamintit spiritualitatea Indiei ca Iaşul. S-a văzut apoi confirmat, în ceea ce el a simţit, de un pictor indian care i-a mărturisit că a colindat lumea întreagă, dar singurul oraş ce i-a evocat ţara lui a fost Iaşul. Ceva din fiinţa acestui oraş unic comunică într-adevăr cu locul de origine al nostru, al tuturor indo-europenilor, cu locul întemeierii noastre. Eminescu, cu excepţionalul lui instinct, a simţit asta şi s-a îndreptat către India, către izvoarele primordiale ale culturii europene. Nu este o întâmplare. De aceea, nu putem să facem ceva ca lumea, temeinic, în România, dacă nu ne raportăm tot timpul la reperul nostru absolut care este Eminescu şi dacă nu urmăm drumul regal pe care l-a deschis el gândirii româneşti.

- La ceremonia de la Botoşani, în cadrul căreia ţi s-a decernat Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, ai rostit în faţa unei săli arhipline un tulburător discurs din care am reţinut: „Cu sacrul în lumea românească ne întâlnim foarte rar, dar mai ales în prezenţa lui Eminescu... Eram revoltat într-o vreme că sunt detractori ai lui Eminescu, care totuşi fiinţează în cultura românească, unii au luat şi acest premiu naţional de poezie. Acum însă, într-o formulă de seninătate spirituală, spun: mi se pare firesc. Eminecu îşi pierde pe drum şi admiratorii, şi detractorii, adică este atât de mare, încât nu doar noi, ca persoane particulare şi presupuşi artişti, ne valorizăm prin el, ci chiar toată fiinţa românească, ţara românească, în general; prin Eminescu ne măsurăm nulitatea, nemernicia, valoarea...”

- Sunt eu însumi tulburat de ceea ce ai citat cu atâta exactitate. Ar fi multe de spus. Este imposibil de gândit poezia românească modernă fără Eminescu. În Eminescu există şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Arghezi, şi Blaga, orice mare poet român există în Eminescu. Într-o sugestie, într-o eufonie, într-o imagine... Sunt uluitoare corespondenţele. Ia, te rog, Odă, în metru antic şi Zodia cumpenei a lui Lucian Blaga. La senectute, Blaga a vrut şi el să scrie Oda lui în metru antic. A scris un poem genial: Zodia cumpenei. Nu-l copiază pe Eminescu, nici nu-l repetă, e cu totul altceva. Dar a luat o structură pe care i-a oferit-o Eminescu. Limba română din Oda, în metru antic este eternă... E ca şi cum ar fi scrisă în greaca veche sau în latină. Cu acest sentiment o ascultăm!