Acasă la Cervantes

 Se împlinesc astăzi patru veacuri, coincidenţă tulburătoare, de la moartea a doi titani: Shakesperare şi Cervantes. Nu departe de Madrid, la Alcalá de Henares, unde dăinuie monumentalul edificiu al uneia dintre cele mai vechi universităţi spaniole şi europene şi unde au studiat cei ce au gândit şi au făurit faimosul Secol de Aur, fascinează mai ales spiritul cervantin şi figura emblematică a lui Don Quijote. Cu ele te întâlneşti peste tot, începând bineînţeles cu Casa în care s-a născut marele scriitor. O casă astăzi muzeu memorial căreia numai în 2005, anul aniversării a patru veacuri de la apariţia romanului Don Quijote, i-au păşit pragul sute de mii de vizitatori de pe toate continentele. O casă care, ca şi altele – a lui Goethe de la Weimar, a lui Dante de la Florenţa, a lui Tolstoi de la Iasnaia Poliana, a lui Heminguay din apropierea Havanei, a lui Lope de Vega din Madrid sau a lui Creangă din ţigăul Iaşilor – repovesteşte traiectoria destinului unui erou al umanităţii. Am străbătut la pas Calle Mayor a oraşului cu clădiri vechi, admirând atmosfera patriarhală a unei urbe cu o istorie fabuloasă, declarată de UNESCO patrimoniu mondial.

 

Casa Cervantes se află la numărul 48. Dintre obiectele expuse în încăperile ei atrag atenţia cărţile, diverse documente, multe obiecte preţioase, patinate de trecerea vremii şi a vremurilor. Nu lipseşte originalul primei ediţii, din 1605, a capodoperei lui Cervantes, în jurul căreia se constituie tot fondul bibliofil de care dispune muzeul. Este cea mai editată, cea mai tradusă (în 186 de limbi) şi cea mai citită carte după Biblie. În numai doi ani, 2004-2006, colecţia permanentă de carte a Casei Cervantes s-a îmbogăţit cu peste 40 de ediţii ale romanului Don Quijote, carte considerată a fi o supremă legitimaţie a umanităţii. A spus-o, cum nu se poate mai clar şi mai memorabil, nimeni altul decât Dostoievski: „În toată lumea nu se găseşte operă literară mai profundă sau o altă carte cu tot atât de mult impact. Până acum, este ultima şi cea mai mare expresie a gândirii umane, ironia cea mai amară ce se poate imagina. Dacă lumea s-ar sfârşi şi cineva ne-ar întreba: «Aţi înţeles Dv. viaţa? Şi la ce concluzie aţi ajuns?» , i-am putea prezenta în tăcere un exemplar din Don Quijote”. În jurnalul său, creatorul „Fraţilor Karamazov” nota că această „cea mai tristă carte ce s-a scris vreodată” trebuie să o aibă asupra sa fiecare dintre noi la Judecata de Apoi.

 

 

 

 

Începând din 1905, când s-a celebrat al treilea Centenar Don Quijote, prin ordin regal, în şcolile din Spania studiul acestei cărţi a devenit o permanenţă, altfel spus obligatoriu. Îmi place să cred – şi chiar cred! - că nimeni nu va putea ignora vreodată ordinul dat atunci. Nici un guvern, nici un parlament, cu atât mai puţin vreo confuză Bolognie sau vreun „filisof” trufaş de factura celor dâmboviţeni. În Spania, cu cultura şi marea ei istorie, nu-şi pot găsi locul, ca la noi, „dileme” jucăuşe şi scabros-iconoclaste, atunci când e vorba de spiritul tutelar al culturii naţionale.

 

La iniţiativa Institutului Cervantes (omologul ICR- ului nostru, dar nu vă sfătuiesc să faceţi comparaţia!), atât pe Calle Mayor, cât şi în Plaza Mayor din Alcalá de Henares, la balcoanele clădirilor, pe banere largi, bine fixate, sunt expuse fragmente din discursurile laureaţilor Premiului Cervantes, adică Nobelul pentru literatura hispano-americană. Dacă premiile sunt bune „pentru spiritele libere şi pentru prietenii juriului”, cum zice ironic „antipoetul” Nicanor Parra, unul dintre laureaţi, discursurile prilejuite de ele trec majestuos de zidurile bătrânei aule a Universităţii unde sunt rostite şi reverberează în Cetate.

 

 

 

 

 

În 1979, premiul Cervantes a fost acordat ex-aequo poetului spaniol Gerardo Diego (1896-1987) şi lui Borges. A fost singurul ex-aequo din toată istoria de până în prezent a prestigiosului şi mult râvnitului premiu, motiv de a ne mira şi a ne întreba încă o dată de ce trebuia să fie atât de nedreptăţit genialul argentinian, altfel ignorat intolerabil şi de Academia suedeză, deşi mai bine de o duzină din premianţii Nobel din ultimele decenii sunt în comparaţie cu Borges cel mult de raftul al doilea. Unul dintre laureaţii premiului Cervantes, mexicanul José Emilio Pacheco (n.1939), mărturisea în discursul său că aude cum: „Cavalerul Tristei Figuri ne spune, despărţindu-se de noi: «Nu am murit şi nu voi muri niciodată. Braţul meu puternic este şi va fi întotdeauna gata să-i apere pe cei slabi.»”. Luis Rosales (1910-1992) afirma în cadrul ceremoniei de decernare din 1982: „Cervantes reprezintă ca nimeni altul acel rar eroism de care depinde cultura: eroismul libertăţii”. Lui Ernesto Sábato (1911-2011), premiat la ediţia din 1984, Cervantes i se înfăţişează astfel: „Gingaş, neajutorat, rătăcitor, viteaz, Miguel cel quijotesc, omul care odată a spus că pentru libertate, ca şi pentru onoare, se poate şi trebuie să-ţi rişti viaţa”. Pentru León Felipe (1884-1968), Cervantes este esenţa Spaniei, adică –„…mai presus de viaţa ta, visul, mai presus de istoria ta, mitul, mai presus de mit, tăcerea…”.

 

 

 

 

La ediţia de acum doi ani Premiul Cervantes a revenit romancierului, eseistului, jurnalistului, colaborator al ziarului El País: Juan Goytisolo, al cărui discurs, cel mai scurt din istoria festivităţilor de decernare de până acum, a fost şi cel mai politizat, cu accente de autentic rechizitoriu privind „panorama sumbră” a lumii contemporane, o lume bântuită de cele mai grave şi mai destabilizatoare crize. Cunoscut pentru nonconformismul său, Juan Goytisolo a venit îmbrăcat simplu, în ţinută de stradă, nu în una de gală cum impune cutuma. A deplâns stările actuale de lucruri din Spania: exilul profesional, şomajul, faptul că 20 la sută dintre copiii spanioli trăiesc sub pragul sărăciei. Declarând că este de naţionalitate cervantină, Juan Goytisolo şi-l imaginează pe Don Quijote repezindu-se cu lancea nu numai asupra poliţiei din epoca lui, ci şi a celor care astăzi scot oamenii din case, lăsându-i pe drumuri. Şi-l imaginează luptând împotriva corupţilor, a bancherilor hrăpăreţi şi apărându-i pe acei emigranţi a căror unică crimă nu e alta decât instinctul lor vital şi dorinţa de libertate. Cei contaminaţi de Cervantes şi de eroul său – a avertizat el – „nu ne resemnăm în faţa nedreptăţii; să strigăm cât putem de tare că putem!” (aluzie clară la doctrina noului partid din Spania: PODEMOS). Laureatul a criticat aspru şi preocuparea privind descoperirea „bietelor oase” ale lui Cervantes pentru a fi „comercializate turistic”, în loc ca eforturile să fie îndreptate spre cercetarea atâtor zone rămase necunoscute din zbuciumata biografie a creatorului lui Don Quijote. Nu am cunoştinţă, dar sunt convins că a fost expus în Plaza Mayor şi pe Calle Mayor din Alcalá de Henares şi un fragment din fulminantul discurs lui Juan Goytisolo. E e pesupus că celor ce l-au selectat nu le-a fost deloc uşor să opteze!