Anotimpul cu storurile trase (II)

 Poemele din cea mai recentă carte a Mariei Elena Cuşnir, „Depărtările visului” (Editura Opera Magna, 2015), poartă culorile stinse ale „amurgului toamnei mele”, în foşnetul nostalgiei şi al declinului, cu strigătele de tânguire ale păsărilor, în „spasmele zorilor”.

Ca în proza din „Dialog cu umbra mea”, poezia din „Depărtările visului” se circumscrie unor teme şi motive comune; mai întâi, muntele care e salvarea din cenuşiul derizoriu al trecerii vremii pentru că, iată, acolo stau de pază îngerii: „Versurile cu silabe pioase/ Au dispărut de mult timp./ Freamătul lor a fost călcat în picioare./ În penumbra oglinzilor/ Fiecare cuvânt e o zi pierdută/ Amintirea morţilor nu se mai regăseşte între cuvinte/ Scrisorile s-au pregătit pentru un prelungit exil./ Parfumul şoaptelor are gustul amar al repulsiei/ Claie peste grămadă vocale şi consoane/ Au închis ochii între pagini ude./ Se lasă liniştea pe coala albă/ Încet, stângaci - silabele/ Îşi descoperă propriul timp/ Privirea lor se-apropie de orizont/ Măruntaiele lor respiră prin plămânii/ Îndureratei elegii/ Pot spune cât de bine mi-e astăzi/ Lacrimile uitării/ Se-nghesuie pe drumuri de munte./ Acolo/ Stau de pază îngerii” („Elegia cuvintelor”): doar acolo se aud cântecul bătrân al greierilor şi freamătul pădurii, iar ziua se poate deschide în „limpezimile astrului”, sufletul, în crângul „cu vrăbii” dinspre care creşte roua: acolo, la rădăcina arborilor foşnitori se (re)generează poezia şi proza Mariei Elena Cuşnir: „Nu ştii când încep şi se sfârşesc nopţile/ Tăcut cauţi zilele copilăriei;/ Firimituri între dungile anilor/ Pe pereţii camerei se văd umbrele singurătăţii/ Dinspre păduri creşte dimineaţa cu boabe de rouă./ Nemărginire.../ Atât de şovăitor se clatină iarba.../ Vorbe îşi pierde conturul/ Incertă, fragilă - clipa/ Umbră a semnelor pure/ Dinainte pierdute./ Stropi de iubire şi stele/ Între cicatricile cărărilor tot mai subţiri/ Poate de aceea steaua ta/ S-a întors la rădăcina arborilor foşnitori” („Tristeţea urcă până la tine”).

Între „figurile” lirice proprii poeziei şi prozei, se reţin, mai ales, cireşul şi colindul: cireşul „din spatele aerului” e metafora frumuseţii şi purităţii feminităţii pregătite să primească arderea în patima erosului („Răsfrângeri de zbor/ Zbatere timpurie a bătăilor inimii/ Câtă lumină picură din trunchiul amorţit/ Al cireşului./ Câte un strop auriu din bătăile inimii/ Temător şi cât de nesigur/ înfloreşte lângă firul de iarbă./ Sub cerul înalt, nemărginit mi-i sufletul,/ Fiinţă plăpândă.../ Prea duios îngerii tăi/ Îţi zâmbesc de pe-un pisc însorit/ E chemarea de la-nceput de lume/ Zămislire-a chemărilor!/ Auzi zborul albinelor?/ Toate clipele dor/ Toate clipele se pierd/ Între cireşii înfloriţi din spatele aerului” - „Curând vor înflori cireşii”), iar colindul, în asociere cu cireşul, are în textele poetului din Bucovina funcţionalitatea magico-simbolică de stimulare a fertilităţii pământului şi fecundităţii oamenilor: cireşul şi colindul sunt ale anotimpurilor de dinaintea peşterii toamnelor, asociind albul zăpezii cu acela al florii de cireş.

Tema-pivot a poeziei Mariei Elena Cuşnir este ilustrată şi altfel, în structura lingvistică şi stilistică a textelor; un poem aproape nominal - o curgere de substantive şi verbe „moarte”, fără acţiune -, scris, parcă, de o altă mână, exprimă acelaşi declin al fiinţei, fixat în planul imagistic; „Imagini ale spaţiului complementar - revelaţia surâsului -/ Împunsăturile asfinţitului - albe capcane/ Ancorat într-o inversare a grămezilor de/ sfărâmături/ Te laşi cucerit de magia viziunii/ Personaj bizar - timpul - sinucidere/ Simbolică/ Vise, îmbrăţişări, ierni, primăveri se-ndreaptă/ Spre alte semne ritualice./ Semnul existenţei este nepăsarea de-a sfida/ Moartea/ Rezemată de truda zadarnică/ Aceea de-a iubi irişii şi poemele./ Secundele şuşotesc pe-ascuns:/ «Frumoasă, tristă viaţă/... mângâie-mă că m-am născut»/ (Odysseas Elytis)/ La marginea asfinţitului/ M-abandonez ca un ciob/ Pierdut undeva pe-un drum./ Poemele mele parcă-s scrise/ De o altă mînă./ În jurul slovelor gândurile mă trag/ Dezlegate de ele însele” („Mângâie-mă că m-am născut”).

Poetul ştie preţul silabelor, consoanelor, vocalelor, cuvintelor, trasând, cu eleganţă, spaţiile dintre ele, cautând, şi aici, aproapele-departele: vocalele sunt ale primăverii florii de cireş, consoanele, ale vârstei a treia, ale toamnei şi amurgului („Astăzi numai consoanele îşi acompaniază/ Sorcova de râs a celei de-a treia vârste”, scrie poetul în „A treia vârstă”), în vreme ce cuvintele duc fiinţa spre spaţiile de dincolo de marginea lumii. Semnificative în ordinea valorii estetice, poezia şi proza Mariei Elena Cuşnir se citesc în cheia cântecului trist şi al hronicului (pe)trecerii fiinţei înspre amurgul toamnei.