Anotimpuri la Londra

Sosim la Londra într-o sâmbătă, ziua weekend-ului. Avionul rupe păienjenişuri colbăite, aşezate în cotloane fierbinţi de acoperiş plin cu paie şi fân răscopt. Dedesubt, Marea Mânecii cu solzi de cenuşă. O prevestire a ceţei londoneze, fabuloasă mai ales în imaginaţia celor care n-au văzut-o. „No smoking“, apare pe dreptunghiuri albicioase. Stewardesele umblă încoace şi încolo, scotocesc cu privirile ca nişte profesoare după fiţuici într-o oră de teză. Toată lumea şi-a' aşezat însă cu docilitate centurile unsuroase. Suntem la Londra. Nici pomeneală de ceaţă, nimic, nici cea câlţoasă, nici cea grea ca un laibăr de lână, nici cea înecăcioasă, gaz de luptă. Undeva, departe, o pulbere azurie, un bariz lucios, metalizat sub lumina solară. Mă uit mai bine şi-mi dau seama că nici asta nu e ceaţă, vestita ceaţă londoneză. Sunt pajiştile care fumegă, desalinizându-se în primăvară. E o vreme ireal de transparentă la Londra. Lumină multă, un aer moale pe care-ţi vine să-l rupi ca pe un fagure îngreuiat de galbenul mierii.

*

Faţă de Bruxelles, aeroportul scufundat într-un lac pufos şi albastru, Heathrow, cea mai importantă poartă aeriană a Marii Britanii, are aer vechi, poate aşa mi s-a părut, de colegiu medieval cu statut religios. Pereţii sunt de cărămidă, o cărămidă care a fost cândva roşie, probabil un roşu de miez de fruct, dar care acum parcă e o fontă rebutată în furnale. Lustrul proaspăt al lemnului din pereţii interiori nu poate ascunde bătrâneţea' fibrelor care s-au comprimat şi pocnesc de înghesuială. Impresia de vechime o accentuează vameşii aşezaţi la măsuţe din lemn, nişte măsuţe cu sertăraşe în care îţi vine să crezi că se află litere de plumb. Răbdarea, migala grănicerilor şi vameşilor, nişte tineri mofluzi şi puţin planturoşi, aduce cu aceea a zeţarilor de altădată. Ieşind de aici pătrunzi în atmosfera obişnuită a marilor aeroporturi, în spaţiile uriaşe, nişte lagune cu lumină lăptoasă, zăgăzuită de sticlă şi aluminiu, cu magazine în care se găsesc mărfuri scumpe, împachetate în hârtii lucioase, cu bogăţie de culori. Oamenii de pe tot pământul se învârtesc neliniştiţi pe lingă aceste luntrii în care au fost aşezate claie peste grămadă odoarele lumii, sau aşteaptă, cu stoicism, pe scaune moi, în care te cufunzi, aşteaptă să se urnească de pe pista de beton greoaiele întruchipări albe, albastre sau roşii, avioanele, monştri jos, plăsmuiri hieratice în văzduh.

*

Spre Londra, pe motorway (autostrada), trei fâşii de o parte, trei de alta, despărţite de un gard de sârmă, ceva hârbuit, parcă din hardughiile care adăposteau zidurile morţii. Maşinile, turismele ultimul tip, ici-colo câte o rablă recondiţionată, taxiurile negre, Austinurile, cu înfăţişarea lor de cupeu, cu geam între şofer şi pasager, autocamioanele, uriaşele dihănii, curg, o bandă rulantă mozaicată, un mozaic oare se face ţăndări din pricina unora, care n-au răbdare să suporte curgerea anevoioasă de cortegiu. De o parte şi de alta pajişti verzi, cu trunchiuri de fum înălţându-se printre arbori cafenii, încă neînverziţi. Pe insulă e primăvară, şi după ce ţi-ai purtat privirile peste întinderile roase ale continentului, îţi vine să te tolăneşti la nesfârşit pe aceste sofale imense.

*

Dintr-o dată, pe străzile Londrei, oraşul cu aproape 8 milioane de oameni, pe străzile căruia circulă milioane de autovehicule. Străzile capătă încovoieri de hamgere şi ramificări ciudate, de sistem arterial. Desenul stradal este, cu toate retuşurile făcute, acela al unui oraş vechi, care repudiază simplitatea liniei drepte. Maşini, fantastic de multe maşini, deşi e sâmbătă. Privesc totul cu ochii abia deschişi şi parcă mă uit prin lentila unui microscop. Pe lamela de sub tubul negru apar lucruri stranii, totul e o emulsie în care se mişcă nişte microorganisme ciudat colorate, microorganisme care din când în când se bulucesc unele peste altele, alcătuindu-se în arborescente sisteme moleculare. Deschid ochii. Suntem la stop. Un timp de anesteziere şi apoi spasmele străzii continuă.

Casele, casele de o parte şi de alta a străzii, sunt nemişcate, nişte mumii în care au fost cândva oameni. Sunt case cu un cat şi mai ales cu două, cu pereţi din cărămidă aparentă, roşie, albă, neagră. Aceleaşi peste tot, lipite unele de altele, case fără o arhitectură deosebită, dar cu acea cochetărie a femeilor de altădată în veşminte sobre. Case cu ziduri de cărămidă, cu un fel de balcoane amvon, cu intrări sub coloane albe. Ferestre cu ancadramente albe, totul pare o sculptură în fildeş suprapusă peste pereţii roşii sau negri. Nici o perdea nu se clinteşte, nici o fereastră nu se deschide, nici ţipenie de viaţă pe balcoanele lungi şi înguste ca nişte poduri de munte. Parcă nu sunt case, ci doar pereţi care ascund o văgăună sau o altă lume. Case, aceleaşi peste tot, încât străzile seamănă derutant unele cu altele. Un oraş din cuptoare de cărămidă. Albul de fildeş al balcoanelor, al intrărilor, luminează şi decorează oa o găteală de fată mare, alungă impresia de auster şi de monotonie.

Pe străzile comerciale nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Vitrinele, reclamele magazinelor de la parter aduc pe spaţiile de cărămidă exuberanţa cromatică a bucoavnelor vechilor caligrafi. Acestea sunt casele care alcătuiesc Londra, oraşul ce se întinde pe 1800 de km. pătraţi. Sunt casele pe oare emigranţii le-au dus dincolo de ocean, în Noua Anglie. După ani şi ani, procesul este invers. Siluetele noului continent sunt implantate la Londra. E vorba de zgârie nori, de acele clădiri cu fuselaj de rachetă pe care englezii nu le folosesc oa spaţiu de locuit, ci pentru tranzacţii şi afaceri. E vorba de sediile unor mari societăţi industriale, bancare, comerciale, sediile unor mari magazine. Edificiile din cărămidă, cele din oţel, beton şi sticlă inoxidabilă convieţuiesc cu întruchipările de piatră ale regilor Albumului, cu acel arhipelag al vechimii rămas intact în inima oraşului, cu toate seismele, eu toate schimbările pe care le-a adus timpul. E vorba de locul în care se află Westminster, L’Abbey de Westminster, Palatul Buckingham, Amiralitatea, Monumentul lui Nelson din Trafalgar-Square.

Sursa foto: wikimedia.org/ Palatul Buckingham