Autumnală la Londra

 E o după-amiază cu iz de mucegai la Londra. Nu plouă, însă cerul s-a umflat ca burta unui armăsar intrat într-o lucernă verde şi zemoasă. La turnul Londrei – furnicar. E lumea lumilor, oameni veniţi de la capătul pământului, din mijlocul lui şi de unde nimeni nu poate gândi. Turnul a figurat poate chiar primul pe lista făcută de acasă, fie personal, fie de agenţiile turistice. E chiar mai multă lume decât de obicei în septembrie, după câte spun gazdele, şi asta poate şi pentru că umblă zvon că turnul îşi va închide porţile pentru doi ani şi ceva.

 Şi începe să plouă. Mărunt. Pielea, pielea obişnuită cu soare se zbârleşte ca şi cum ar intra în carne acele multe ale seringii pentru vaccinul antivariolic. Sub ploaie turnul luceşte, piatra e o argilă untoasă pe care schiază picăturile de apă.

 Turnul nu e de fapt un turn. Este, privit din afară, o aglomerare de cupole, o îngrămădire de corteluri din piatră, e o uriaşă moschee, ori un cort de căpetenie mahomedană. Pe dinăuntru zidurile au eşarfe de iederă. E un arhondaric care horeşte în jurul clădirii centrale, a acelei clădiri care aduce mai degrabă cu o clopotniţă. Între ziduri- pajişti şi copaci. Atmosfera nu e de fel glacială, cum te-ai aştepta. Turiştii, cei veniţi de departe, îşi află loc sub streşini, pe băncile scobite în piatră. Se alăptează, se mănâncă sandviciuri, se despleteşte şi împleteşte. Eşti, poate datorită ploii, ca într-o sală de aşteptare, undeva pe linia Ungureni-Dorohoi.

 Solemnitatea paznicilor, îmbrăcaţi în costume colorate, tivite cu tot felul de fireturi, este puţin caraghioasă. Impresie de commedia dell’arte. Săli fără număr, în care s-au aşezat armuri, toate acele scheletice cimpoaie metalice. Armuri peste armuri. În aceste întruchipări trebuie văzut duhul poporului care le-a născocit. La luptă ca şi la îngropăciune oamenii îşi puneau ce aveau mai scump. Armurile japoneze din turnul Londrei sunt făcute cu migală, au o lucrătură de stampă, lasă să se vadă o înclinaţie spre fantastic. Căştile par nişte uriaşi fluturi policromi. Japonezii plecau la luptă descinzând în fabulos. Penajul şi coloritul exacerbat al armurilor arabe e tot dorul de a muri frumos. Indienii, în schimb, purtau cămăşi descântate, căci ţesătura nu putea să facă de fapt aproape nimic în faţa săgeţilor cu venin şi a oţelurilor tăioase.

 Sala bijuteriilor coroanei magnetizează. Se trezesc, mai ales în sufletele femeilor, dorinţe din adolescenţă. Podoabele aşezate pe baldachin de poveste, podoabele acestea sunt aici cu nemiluita. Aur şi diamante. Un hambar care în loc de grâu, orz şi secară, e plin cu boabe de argint şi platină, aur şi porfir, smarald şi diamante. Şi lumea se îngrămădeşte mai mult ca oriunde, iar afacerea e bună. Celor 30 de penny de la intrarea în Turn li se adaugă încă 15. Turnul Londrei este de altfel unul din puţinele, dacă nu singurul muzeu la care se percepe o taxă de intrare. Drumul prin aceste aurării şi argintării nu este slobod. Ca să priveşti mănunchiurile solare şi meteoriţii de argint treci parcă printre nişte staule pentru vite. Jos, la tezaur, dincolo de uşa grea, de buncăr, te trezeşti în faţă cu nuferii roşii, albi şi verzi. Sunt coroanele regilor Angliei. Diamante cât ouăle de raţă leşească, ori altele mici, alcătuind căpăţâni sclipitoare de conopidă. Paznicii, îmbrăcaţi la fel de imperial, cu uniforme care amestecă roşul şi negrul, cu chipiuri şi fireturi, stau la pândă. Pe lângă chivotul acela din sticlă incasabilă n-ai voie să stai nici o fărâmă de secundă. Cum te opreşti, auzi pocnetul de bici al unei voci şi simţi o mână care te împinge brutal. Totul pare absurd pentru că doar cu privirile nu ai putea lua ceva cu tine. Dincolo de staulul din lemn poţi să leneveşti cu privirea şi să te bucuri nu de diamante şi aur, ci de truda celor care le-au scos la lumină din măruntaiele pământului şi de măiestria meşterilor făurari.

 Când ies afară, am sentimentul că am scăpat dintr-o temniţă. Plouă, plouă sâcâitor. Iţi simţi oasele care se desfac parcă în fibre. Paznicii din curtea interioară nu mai au măreţia de mai-nainte. Muraţi straşnic, încep să se agite şi bănui că se apropie ora închiderii. Plouă din ce în ce mai tare. Sub zidurile Turnului se mai alăptează şi se trage chiar şi câte un pui de somn. Dar nu mai e chip. Paznicii se pornesc să scoată lumea afară şi o fac la fel de brutal ca şi cei din buncărul unde diamantele şi pietrele se alcătuiesc în căpăţâni de conopidă. Plouă. Tamisa e mocirloasă. Tower Bridge nu mai are înfăţişarea aceea de jucărie din turtă dulce. O fantomă ce apare straniu, când nu te aştepţi, ca dintr-un stog de fum.

 Plouă al naibii de urât la Londra.

 Grigore Ilisei