Bacovia, un reper canonic

Se vor împlini în curând 135 de ani de la naşterea lui Bacovia. Poeţi importanţi din generaţia de aur '60, o generaţie de creaţie, cum a numit-o Eugen Simion, dar îndeosebi optzeciştii au consacrat în lirica românească bacovianismul. Într-un eseu apărut în 2001, criticul Ion Pop observa că în ultimele decenii ale secolului trecut „pentru poezia românească actuală, marile repere canonice nu mai sunt atât Ion Barbu sau Lucian Blaga, cât Arghezi şi, mai ales, Bacovia”. Această „spectaculoasă reabilitare a autorului Stanţelor burgheze, ce i-ar fi şocat, poate, pe un Lovinescu ori G. Călinescu” – scria criticul clujean – este fără egal în spaţiul literaturii noastre. Din punctul de vedere al forţei cu care a influenţat poezia românească din a doua jumătate a secolului XX, poetul multă vreme necunoscut în timpul vieţii – „adormit pe cărţi într-o provincie pustie” - are o posteritate comparabilă doar cu cea a lui Eminescu. Faptul este cu atât mai spectaculos cu cât Bacovia fusese considerat în epoca interbelică nu doar un poet mai degrabă minor, dar chiar un epigon al lui Eminescu. Văzut de unii ca un exponent al psihologiei specifice „poeţilor proletari culţi” – sintagma binecunoscută a lui Gherea –, situat de istoriile literare şi de manualele şcolare în prelungirea palidă a simbolismului european, Bacovia ajunge să fie descoperit ca un mare poet, neîncadrabil în curente şi şcoli; mai mult, ca un creator al unui nou curent ce avea să se dovedească profund novator. La deruta criticilor şi istoricilor literari a contribuit, e drept, şi Bacovia însuşi, nu în ultimul rând prin unele confesiuni, altminteri de o dezarmantă platitudine, sugerând în ceea ce-l privea diverse filiaţii: Rollinat, Baudelaire, Edgar Poe, Degas, Chopin etc. Companie cum nu se poate mai selectă, dar care i-a umbrit, multă vreme, statura reală. „Descoperirea” marelui poet o datorăm – a devenit un loc comun – nu atât criticilor, cât poeţilor şi prozatorilor. Printre primii care au atras atenţia asupra sa s-au aflat Adrian Maniu şi Al. Philippide. Cu o remarcabilă pătrundere au scris despre lirica bacoviană Eugen Jebeleanu, Ion Caraion, Ileana Mălăncioiu sau Dinu Flămând. Generaţia lui Nichita Stănescu şi „promoţiile” ce i-au urmat au văzut în Bacovia un reper şi un model, inclusiv din perspectiva postmodernismului. Dar, cum spuneam, nu numai poeţii, ci şi prozatorii au fost şi sunt fascinaţi de „figura” autorului „Stanţelor burgheze”. Într-un dialog cu George Bălăiţă, pe care îl publicam acum 40 de ani în „Convorbiri literare”, venind vorba despre Bacovia, autorul romanului „Lumea în două zile” făcea o scurtă analiză pe text : „Iată o strofă, o primă parte dintr-o strofă din Bacovia: «prin târgu-nvăluit în sărăcie/ Am întâlnit un popă, un soldat» – două versuri simple ce ar fi putut fi scrise de oricare poet minor. Tradem, să zicem. şi iată, dintr-odată, în următoarele două versuri o trecere, o ridicare la mari înălţimi: «De-acum pe cărţi voi adormi uitat/ Pierdut într-o provincie pustie» – versuri care definesc condiţia poetului etc. Nu imagistică aflăm în aceste versuri din Bacovia, ci cuvânt pur ce trimite la primele experienţe ale poeziei, la vechii greci care trebuie mereu recitiţi”.

La o întâlnire cu publicul ce avea loc în sala Teatrului dramatic din Bacău ce poartă numele poetului, Nicolae Breban făcea, în binecunoscul său stil, o mărturisire pe care am reţinut-o în relatarea mea pentru ziarul la Adevărul: „Vă anunţ în mod oficial, pentru că suntem aici într-o atmosferă oficială şi capitonată, că alături de cei doi maeştri ai mei - Fiodor Mihailovici Dostoievski şi Friedrich Nietzsche – este un al treilea: românul George Bacovia. Mărturie stă primul meu roman – Francisca – unde am pus o dedicaţie din Glossa lui Bacovia, în care e vorba de o tânără fată care face o confesiune inteligentă şi puţin masochistă. Începe cu «Priveşte savant cu inima beată de iubire». Este deviza intimă, intelectuală a acestei Francisca. Avem de-a face, vă rog să observaţi, privind cele trei personaje emblematice, cu un anarhist şi doi preoţi. Anarhistul este, bineînţeles, Dostoievski, iar preoţii – Nietzsche şi Bacovia, un poet al Singurătăţii şi despre care cred, spre deosebire de Călinescu şi Manolescu, că este un mare expresionist, nu simbolist. De aceea poate fi comparat cu Trakl, cum a şi fost uneori comparat. Preotul Bacovia ne reprezintă mult mai mult decât antecesorii săi... Este oricum cel mai original poet român din secolul XX, mai original decât Barbu, care e un fin mallarmean, decât Blaga care e un splendid elev al lui Rilke, decât Arghezi care este elevul şi al lui Baudelaire şi al lui Rilke, bineînţeles, elev în forme înalte, creatoare”.

În 1981, la Centenarul naşterii poetului, apărea la Editura Junimea din Iaşi eseul Bacovia al criticului Daniel Dimitriu, o carte de referinţă în exegeza bacoviană. Examinând tot ceea ce se scrisese mai important despre Bacovia, el releva faptul că „pe porţiuni mai mari sau mai mici, critica l-a redescoperit”. Daniel Dimitriu îşi propusese „să strângă laolaltă şi să sublinieze argumentele care fac din autorul Plumbului unul dintre cei mai mari poeţi români, poziţie cucerită nu de o oarbă înzestrare, ci de o conştiinţă artistică ieşită din comun”. Urmând îndemnul lui Perpessicius, care e şi motto-ul cărţii sale – „Discret şi încărcat de taine, d-l G. Bacovia coboară în inima lirismului său, ca-ntr-un tunel adânc. Acolo trebuie vizitat” – criticul ieşean a surprins din unghiuri multiple laitmotivele poeziei lui Bacovia şi a analizat ipostazele personajului bacovian.

Dar confirmări elocvente au continuat să vină din spaţiul poeziei, anume din partea „optzeciştilor” şi postmoderniştilor pentru care lirica bacoviană constituie expresia simplă, pură, tulburătoare a realităţii unei „ţări triste, pline de humor”. La fiecare lectură a operei lui Bacovia descoperim ceva nou de care ne mirăm că nu ne-am dat seama până atunci. Deşi avansăm în universul său. De altfel, ne trezim mereu că am rămas în urma marilor poeţi, că am fost şi suntem trăiţi de ei înainte ca noi înşine să trăim.

A vorbi însă despre posteritatea lui Bacovia, despre figura sa singulară în conştiinţa literară, ca şi în planul receptării critice, este, cred, obligatoriu a ne raporta la voluminosul „Dosar Bacovia”, ce îl datorăm criticului şi istoricului literar Constantin Călin, în care marele poet şi-a găsit biograful şi exegetul cel mai competent şi cel mai devotat. Aş spune chiar ideal.

Îmi vine în minte un catren bacovian „Acum suspină valsul, şi mai rar, / O, lasă-mă acum să te cuprind.../ Hai, să valsăm, iubito, hohotind,/ După al toamnei bocet mortuar”. Îi răspunde lui Bacovia, peste timp, în aceeaşi cheie, Adrian Păunescu: „Foioasele în vântul toamnei ard,/ Muşcate sângeros şi trist de lună,/ şi turturelele se despreună,/ Acum, noi doi, în focul revanşard/ Acum, atât de singuri pe pământ,/ Să recităm Bacovia, plângând”.

Sursa foto: www.ro.wikipedia.org