Belfastul într-o zi de război civil

Intrăm în Belfast dinspre miazănoapte. Apa mării a fost izgonită spre larg. A rămas un pământ cleios, în care le-ar place să dormiteze porcilor din rasa Bazna. În preajmă lângă dig se iţesc mormanele de gunoaie. O nuditate scabroasă. În stângă, case lungi, parcă poduri transilvane, ori stive de scândură la fabricile de cherestea. Mai încolo, în dreapta şi apoi chiar pe partea opusă, casele de cărămidă, casele acelea lipite de trotuar, cu ferestre şi uşi albe, cu balcoane-nacele şi grădini din faţă, grădini liliputane cât nişte coşuri de flori în poala unei florărese. In faţa caselor şi în balcoane atârnă rufe la uscat aşa ca pe undeva prin sud. Sunt casele pe care le întâlneşti şi la Londra şi-n alte oraşe britanice. Domină aici culorile mai întunecate, mohorâte. Oraşul, în deosebi în zona lui centrală, contrastează ca aer cu împrejurimile atât de luminoase cromatic.

Belfast la ore de după-amiază. Oraşul e calm. În zona periferică lume puţină, mergând fără grijă, într-un pas de week-end. Din loc în loc ferestre sparte, ziduri sfârtecate, grămezi de moloz care mai fumegă. Trecătorii trec pe lângă fără nici cea mai mică şi firească curiozitate. Soldaţii britanici, în uniformele lor înflorate, uniforme de război, fac de santinelă. E o strajă macabră. În spate, maşini blindate. Cu cât înaintezi în zona centrală, ai tot mai mult senzaţia c-ai pătruns într-un lagăr de concentrare. Pe străzile centrului, maşinile blindate patrulează continuu. Soldaţii au degetele încordate pe trăgaci, emiţătoarele şi receptoarele zbârnâie fără contenire. La intersecţii se trece prin cataracte. Un semn şi trebuie să tragi spre stânga, da, pe stânga, suntem doar în Marea Britanie. Acte de identitate, desfacerea portbagajului, ridicarea pernelor de pe scaunele din faţă, de pe cele din spate. La intrarea în străzile laterale, cele care leagă ca nişte spiţe de scară marile artere, te întâmpină porţi, porţi din şipci negre şi sârmă ghimpată. Trecătorii se aşează în rând şi aşteaptă stoici controlul corporal. Se umblă prin genţi diplomatice, prin poşete şi sacoşe cu de-ale gurii. Soldaţii o fac cu cea mai desăvârşită naturaleţe, ca şi cum s-ar ocupa de asta de când lumea. Sunt gravi şi zâmbitori, totodată. Un băieţandru roşcovan, pletos, cu pantaloni largi şi sumedenie de buzunare, cu mâinile sus, râde să se prăpădească. 

Se gâdilă probabil. Soldatul, un negru, de undeva dintr-o insulă din Pacific sau Atlantic, îşi vede netulburat de ale lui. O huidumă, un militar blond şi cărnos, aidoma parcă celor din garda regală, s-a trezit faţă în faţă cu o irlandeză arămie. S-a zăpăcit şi a uitat ce trebuie să mai facă. În spatele fetei aşteaptă lume multă. Un gradat a văzut şi începe să mormăie. Uriaşul blond urcă şi coboară mâinile pe trupul unduios. Control, control riguros. Operaţiunea se repetă zece metri mai încolo, la intrarea într-o altă stradă laterală, şi tot aşa mai departe. La uşile magazinelor şi ale instituţiilor alte personaje, aceeaşi piesă. În prim plan se află poliţiştii de la forţele de securitate, la fel de scrupuloşi. Maşini blindate patrulează fără contenire pe străzi. Militari britanici stau la pândă sub garduri, pitiţi după trunchiuri de copaci. Ici, colo, schele, zugravi în balansoare, dar imaginile acestea apar, totuşi rar, pentru că se investeşte tot mai puţin în Belfast. Alături, pe stradă, oamenii fac parcă abstracţie de toate acestea. Îşi văd de ale lor. Războiul, războiul şi viaţa normală coexistă aici paradoxal. Par a nu se amesteca, a nu-şi încălca frontierele. Femeile irlandeze, femeile acestea aprige dar şi tandre, îşi plimbă cu gingăşie pruncii. Căruţurile albe, în care dormitează minuni la fel de albe, lunecă ca-n cele mai frumoase ceasuri de pace. Bărbaţii, mai guralivi decât englezii, sporovăiesc cu voluptate. În faţa primăriei s-a adunat o fanfară şi cântă. Bătrânii şi bătrânele pun, ca pretutindeni, ţara la cale. Porumbeii dau târcoale şi bineţe oamenilor, chiar şi celor care au iluzia că o bancă din parc e mai catifelată decât un pat cu somiere moi. Seterii irlandezi se bucură de iubire şi îngrijire la fel ca şi în timpuri normale. Viaţa curge în albia ei dintotdeauna chiar şi aici lângă maşini blindate şi soldaţi înarmaţi până-n dinţi. E poate unul din cele mai patetice şi mai adevărate apeluri spre raţiune.

- O bufnitură. Ceva surd şi depărtat. Lumea tresare. Apoi iar se întoarce la ale ei. Un confrate de la „Belfast Telegraf”, care respiră aerul acelor gazetari din cărţile lui Twain sau O'Casey, mă linişteşte abia după ce s-a liniştit de fapt şi el.

O bombă într-o bodegă. Urmează de văzut ce fel de bodegă, protestantă sau catolică. Săptămâna viitoare va exploda sigur o bombă în cealaltă parte. Absurd.

Atât şi oftează. Strada şi-a recăpătat aerul obişnuit. Începe să se însereze. Macaralele din portul Belfast par nişte fantome pe o mare cu ceaţă. Apa a cotropit iar teritoriile pe care le cedase dimineaţă. Ieşim din oraş şi dăm iar în acea linişte adâncă, limpede ca o fântână de munte.