Cioran îndrăgostit sau nefericirea de a fi fericit

 S-au împlinit ieri 105 ani de la naşterea celui ce avea să scrie faimosul eseu „Inconvenientul de a te naşte”: Emil Cioran.

 A devenit aproape un truism faptul că Emil Cioran nu poate fi înţeles cât de cât în afara corespondenţei sale. Şi nu numai pentru că el este „unul dintre marii epistolieri ai epocii”, cum subliniază Eugen Simion, autorul eseului „Cioran, o mitologie a nedesăvârşirilor”. Apoi, să nu uităm, Cioran însuşi proclamă că adevărul despre un autor îl afli mai curând din corespondenţa sa, decât din operă. Fapt e că, în cazul său, se impune cu atât mai mult comparaţia între discursul privat din scrisori şi discursul public din operă, cum procedează Eugen Simion, şi asta nu numai referitor la „fantasma ţării pe care (Cioran) o invocă mai totdeauna, cu un sentiment de ură-iubitoare”.

 Criticul descoperă în corespondenţa cu fratele, confidentul cel mai apropiat, dar şi cu colegii de generaţie din ţară „un alt Cioran, altul decât acela pe care îl ştim din scrierile publice. Un Cioran nebănuit: grijuliu ca un ţăran foarte legat de familie, săritor, sfătos, iritat când priveşte veşti despre neseriozitatea generaţiei tinere, în fine, un Cioran plin de afecţiune când este vorba de părinţi, de fratele şi de sora lui…”. Cel care scrisese atât de radical despre destinul nostru minor şi ruşinea de a fi român, despre blestemul şi fatalismul balcanic de care suntem marcaţi fără scăpare, îi mărturiseşte într-o scrisoare lui Constantin Noica: „Cumpănind bine lucrurile, dintre noi tu eşti singurul care ai făcut cea mai bună alegere. Nu te poţi împlini decât aproape de originile tale; drept că o astfel de statornicie a cerut sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău, şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotdeauna ceea ce mie mi s-a părut o extravaganţă sau chiar o nebunie. că a fi nu e cu putinţă decât înăuntrul propriei tale etnii”.

E de subliniat că şi în scrisori, Cioran îşi exprimă admiraţia sans rivages şi recunoştinţa pentru Eminescu sau face apologia limbii române pe care a părăsit-o, în fine, identifică paradisul copilăriei cu ţara natală „loc de refugiu imaginar”, dar într-un spaţiu cât se poate de concret, de real „cuprins între Răşinari, Sibiu, Şanta, Coasta Boacii”. În martie 1967 îi scria fratelui Aurel: „Îţi mulţumesc pentru ilustrata cu Păltinişul. N-am fost niciodată acolo iarna. Este unul dintre locurile din ţară pe care aş vrea să le revăd cândva… Mi-aş putea sfârşi zilele acolo”.

Corespondenţa lui Cioran e străbătută de o jovialitate gravă care îl face pe filosoful deşertăciunii lumii mai uman. Se întregeşte astfel portretul său. Este mereu preocupat de beteşugurile trupeşti şi, desigur, de binefacerile sau de ineficacitatea vreunui medicament, îşi priveşte cărţile, destinul lor, cu senină detaşare şi cu scepticismul celui care ştie că până la urmă totul este zadarnic, efemer şi că nimic nu e mai relativ decât eternitatea, refuză premii prestigioase şi cu mare vizibilitate în valoare de zeci de mii de dolari şi sute de mii de franci sau şilingi, citeşte mult („cititul e marele meu viciu”), scrie puţin („Neajunsul de a fi om, zice el într-o scrisoare, nu trebuie amplificat de grafomanie”), călătoreşte împreună cu Simone, dar nu într-atât încât să nu aibă mereu nostalgia unor ţări şi oraşe pe care nu le-a văzut încă sau pe care nu le va vedea niciodată, este îngrijorat de situaţia sa locativă, primeşte musafiri, de obicei nedoriţi, din România, care îi ocupă timpul şi îl agasează, îşi face zilnic obişnuita plimbare în „foarte frumoasa” Jardin de Luxemburg, tânjind după linişte şi singurătate, pe care însă nici într-un asemenea cadru nu le poate afla pe deplin „căci sunt nevoit să întâlnesc în fiecare zi pe cineva, ceea ce face parte din comedia pariziană („Marea eroare a vieţii mele a fost aceea că am ales Parisul ca primul meu acasă, o viaţă fără zăpadă, fără puritate exterioară şi, ceea ce este şi mai rău: fără singurătate. E adevărat că aici eşti însingurat, dar niciodată singur”), nu agreează ceremoniile, festivităţile de orice fel, nu-i place să ţină conferinţe, nefiind un vorbitor şi temându-se de ridicol.

Un capitol insolit în corespondenţa lui Cioran priveşte idila sa cu o tânără profesoară de filosofie din Köln, Friedgard Thoma, care a publicat în 2001 un epistolar intitulat „Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran”, carte editată şi la noi în 2005, în traducerea Norei Iuga, cu dezvăluiri ce au surprins şi chiar au şocat lumea culturală. Scrisorilor, trimise de filosoful îndrăgostit de la Paris profesoarei din Germania în perioada 1981-1990, Eugen Simion le acordă o importanţă aparte, căci nu e posibil un portret al lui Cioran fără această parte a corespondenţei: „Cine şi-ar fi închipuit că moralistul care scrie despre nenorocul de a te naşte poate să intre fără mari ezitări – putem spune chiar: cu o însufleţire nebănuită – în asemenea încurcătură sentimentală? Ei, bine, intră, simţurile scepticului se aprind, dorinţele lui erotice nu se ruşinează…”. F. T. îl vizitează pe Cioran la Paris, în „apartamentul de sub acoperiş”, când Simone, femeia cu care de-o viaţă este „semi-însurat”, lipseşte. Altădată, se plimbă amândoi peripatetizând prin cimitirul Montparnasse, metodă verificată de a conferi şi mai mult romantism întâlnirii şi clipelor trăite împreună de îndrăgostiţi. Filosoful simte iubirea „ca o dulce cădere”, cu formula splendidă a lui Eugen Simion. „Femeia culturală”, cum o defineşte criticul, devine „centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic”.

Zeiţa îi declară apoi: „Chiar şi în braţele altui bărbat, nimic nu ar putea să se compare cu ce-mi daţi Dumneavoastră”. Ceea ce, în definitiv, spune aproape totul despre relaţia dintre ei. Ca să fie şi mai clar, îi invită pe Cioran şi pe Simone la reşedinţa sa de vară în mijlocul unui clan format din persoane din familie şi prieteni. Friedgard şi Simone se simpatizează şi se împrietenesc, dar Cioran devine din ce în ce mai anxios. În fine, iubirea eşuează, aşa-zicând, într-o prietenie ce a durat destui ani. Îl micşorează pe marele filosof şi scriitor „încurcătura sentimentală” în care s-a aruncat cu însufleţire?!, se întreabă Eugen Simion. Nicidecum, îl umanizează, zice criticul, îl înalţă chiar, mi-aş permite să spun. Morala fabulei, mai scrie criticul, este „foarte cioraniană: fericirea de a fi nefericit sau nefericirea, pentru spirit, de a fi fericit o clipă în turbulenta şi imprevizibila existenţă. Dragostea îi răpeşte norocul de a rămâne cinic…”. Propoziţii memorabile.

Sursa foto: ais.badische-zeitung.de